Ioan Alexandru - poet, cărturar şi om politic creştin. La 70 de ani de la naştere. (24 dec. 1941 – 16 sept.

2000)

Ioan Alexandru, cel mai de seamă poet creştin român postbelic.

Din Apuseni, din răsărit mă trag De pe aceste dealuri transilvane Strămoşii mei călcau pe univers În zilele de iarnă în sumane … (Origine)

1

Fotografie cu satul Topa Mică

Ioan Alexandru, (numele la naştere: Ion Şandor) cel mai de seamă poet creştin român postbelic, s–a născut în noaptea de Crăciun a anului 1941, în satul Topa Mică, judeţul Cluj, sat aşezat între păduri de goruni pe dealurile ce premerg Munţii Apuseni, din parinţii Ioan şi Valeria Şandor, ţărani români.

2

Şcoala elementară a urmat-o în satul natal, gimnaziul la Sân Mihai, un sat vecin mai mărişor, unde s–a bucurat de instruirea profesorului Ilie Butoi, latinist şi patriot adevărat. A debutat cu poezie în revista „Tribuna” (1960) şi a fost privit ca o mare speranţă a poeziei româneşti. După terminarea Liceului „G. Bariţiu” din Cluj (1962), se înscrie la Facultatea de Filologie din Cluj, transferându–se apoi la Bucureşti, unde absolvă studiile filologice în 1968. Este reţinut asistent de către Doamna profesor universitar Zoe Dumitrescu Buşulenga care îl va susţine pe toată perioada grea de dinainte de 1989. În cursul studenţiei a fost redactor la revista “Amfiteatru”. A avut apoi răgazul unor aprofundate studii postuniversitare. În scurta perioadă a "destinderii" ceauşiste (1968 – 1972) a obţinut bursa Alexander von Humboldt, prin concurs, la recomandarea filosofului Martin Haidegger. Atrăgându-şi simpatia şi aprecierea marelui filosof urmează cursuri de specializare în filosofie, teologie, filologie clasică (limba şi literatura greacă şi ebraică), istoria artei la Freiburg, Basel, Aachen şi München intreprinzând tot atunci călătorii de studii în mai toată Europa (Italia, Spania, Grecia etc.), la Constantinopole şi la Ierusalim, în căutarea mătcilor–rădăcini ale spiritualităţii noastre. Doctoratul in filologie cu teza “Patria la Pindar şi Eminescu”, cu o traducere integrală a operei pindariene, l-a susţinut in 1973, la întoarcerea în ţară. Căsătorit cu Ulvine Alexandru, are cinci copii, pe care îi creşte cu sentimentul participării la o tradiţie românească a familiei numeroase. A fost invitat de–a lungul anilor să ţină conferinţe la mai multe universităţi europene. A făcut, de asemenea, multe călătorii pe

3

diverse continente invitat de societăţi renumite unde a promovat valorile creştine. Din 1964 Ioan Alexandru este membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar din 1979 este membru al Uniunii Internaţionale de scriitori Die Kogge. A fost premiat cu o medalie (o frunză) de aur de societatea japoneză Soka Gakkai pentru promovarea valorilor morale.

La premiere, la Tokyo

Premiul Uniunii Scriitorilor (1965). Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1981).

4

Senatorul Ioan Alexandru şi Cristian Moisescu, primarul Aradului, întâmpină delegaţia americană condusă de astronautul Charles Duke.

În 13 iunie 1994 suferă un accident cerebral la Arad la Sala Sindicatelor şi este transportat, pentru îngrijiri, mai întâi la Szeged în Ungaria, iar mai apoi în Germania, unde îşi petrece şase ani aproape complet paralizat, ani pe care a ştiut să îi îndure în chip creştinesc, mărturisindu–L pe Christos până în clipa din urmă.

Accesaţi site-ul http://www.moisescu.ro pentru a urmări întâlnirea de la Sala Sindicatelor din Arad din 13 iunie 1994.

5

Ioan Alexandru în parcul din faţa Primăriei din Arad înainte de a merge la Sala Sindicatelor, unde a avut loc întâlnirea cu delegaţia americană.

Întâlnirea de la Sala Sindicatelor din seara zilei de 13 iunie, 1994.

6

În vizită la Ioan Alexandru – Bonn 1995

15 septembrie 2000 în apartamentul din Bonn.

7

Urmăriţi pe site-ul http://www.moisescu.ro - Ultimul interviu oferit de poetul Ioan Alexandru lui Cristian Moisescu cu o zi înaintea plecării sale în Veşnicie.

8

Citind din CARTEA de care nu s-a despărţit până în ultima sa clipă.

(Fotografii realizate de Cristian Moisescu în 15 09 2000)

Moare pe neaşteptate la 16 septembrie 2000 la Bonn în vârstă de 59 de ani. A fost înmormântat la Mănăstirea Nicula, aproape de satul său natal Topa Mică, acolo unde moşii şi strămoşii lui veneau de ziua Adormirii Maicii Domnului. Scurta lui viaţă a fost o ardere–de–tot pe altarul adevăratei credinţe şi limbii strămoşeşti.

9

Cine nu s–a simţit mai sărac în aceşti ultimi ani fără Ioan Alexandru, acela n–a înţeles nimic din pariul cultural al creştinului cu lumea în care trăim. Dumnezeu să–l odihnească şi să ne facă vrednici de memoria lui.

Bustul poetului- maestrul V.Gorduz 10

Că iată şi cuvântul ce-l rostesc Stă îmbrăcat şi-i gata de plecare Trebuie numai să mă fac pământ Şi să m-aştern smeritelor picioare. (Vestire)

MULŢUMIRE „Şi pentru nori, aceste flamuri sure Ce se târăsc pe culmi şi ocolesc Din miazănoapte către răsărituri, Cuvine-se adânc să-Ţi mulţumesc.

Şi pentru ploi şi pentru greul vânt Şi pentru zi şi nopţi şi pentru stele Şi pentru vremi şi jumătăţi de vremi Şi pentru pacea cântecelor mele.

Pentru izvor şi pentru vii şi stâni Şi ce e dincolo de oseminte Pentru strămoşi şi pruncii nenăscuţi Şi bucuria-aducerii-aminte.

11

Pentru zăpezi şi crini şi pelicani Şi busuioc şi fluturi şi uitare Şi pentru amintiri Îţi mulţumesc Şi pentru ziua mea de-nmormântare

Şi pentru anotimpuri, luni şi ani, Pentru făclii şi spaime şi lumină, Pentru veşmintele de sărbători În vatra asta stinsă şi străină.

12

IOAN ALEXANDRU - POET AL LOGOSULUI VIEŢII

Cât timp Cerul va zămisli poeţi, Pământul nu va muri.

13

Ioan Alexandru a fost cel mai de seamă poet creştin din istoria postbelică a literaturii române. "Nebun" întru Christos şi întru Neamul lui răstignit la porţile Răsăritului. "Sărac cu duhul" în sensul pur al Evangheliei, el a fost, în acest târziu de lume, "glasul care strigă în pustie", logos–ul apocaliptic al "Pământului transfigurat". Cu el pare a se fi încheiat, în apoteoza "luminii line", şirul marilor poeţi tradiţionalişti ai Ardealului cu care are puternice afinităţi. Dintre aceştia, O. Goga şi Blaga, dar şi A. Cotruş ori M. Beniuc pot constitui câteva puncte de reper pentru o poezie ce se impune încă de la prima carte, printr–o puternica originalitate. Ioan Alexandru continuă poezia tradiţionalistă a ardelenilor, privind lumea ca o comuniune totală a elementelor naturale, a vibraţiilor şi tonurilor înalte, înscrise într–un circuit cosmic perfect. Creaţia îşi răsplăteşte Creatorul prin murmurul vocilor, încercând să imite melodiile divine:

"Nu-i instrument altul de slăvire Doar graiul omenesc şi murmurul creaturilor".

Pentru Ioan Alexandru poezia era bucuria Cuvântului. După debutul cu versuri în revista „Tribuna“ din Cluj, în 1960, este prezent mereu, cu versuri, dar şi cu eseuri, însemnări, interviuri, şi în alte periodice.

14

Primele sale cărţi – „Cum să vă spun“, (1964), „Viaţa deocamdată“, (1965), „Infernul discutabil“, (1966) – îl propulsează în prim–planul vieţii literare. Seria Imnelor îl vor impune definitiv printre poeţii de frunte ai generaţiei sale. ……………………………………………………………

Sala amfiteatrului "Odobescu" a Universităţii din Bucureşti era plină de studenţi de la Facultatea de Limba şi Literatura Română, dar şi de la alte facultăţi. La câteva săptămâni după începerea anului universitar 19661967, se reluaseră, sub preşedinţia lui George Ivaşcu, şedinţele cenaclului „Junimea”, numit astfel la propunerea lui Adrian Păunescu. Tinerii interesaţi de literatură se adunau aici spontan, în fiecare duminică dimineaţa, atraşi de o iluzorie adiere de libertate. În aşteptarea autorului programat să citească – era vorba, de data aceasta, de un student transferat de la Cluj la Bucureşti, pe care clujenii îl considerau o revelaţie, dar bucureştenii încă îl ignorau –, se făceau glumele obişnuite, se râdea, se aplauda ironic. În această atmosferă, a trecut aproape neobservată apariţia în faţa sălii a eroului zilei. Era un tânăr imberb, cu o figură de copil bosumflat, dar cu mâini puternice, de ţăran. El a scos din buzunar câteva foi de hârtie şi a început să citească, fără zâmbet, fără să încerce să se adapteze la starea de spirit a asistenţei. În scurtă vreme, a renunţat la manuscrise şi şi–a continuat declamaţia privind în sus, în tavanul amfiteatrului, ca şi cum de acolo Cineva i–ar fi transmis poemele cuvânt cu cuvânt. Intonaţia gravă şi deznădăjduită, de poet care vorbeşte în pustiu, a instaurat treptat în sală o nouă stare de spirit. Era ca şi cum toţi cei prezenţi s-ar fi simţit vinovaţi (dar vinovaţi nu numai pentru exuberanţa şi lipsa de griji de până atunci, ci şi pentru toate păcatele
15

săvârşite de oameni din timpuri imemoriale) şi aşteptau, înfioraţi de teamă, o pedeapsă. Momentul culminant l-a constituit finalul unui poem, „Oedip”, rostit de poet ca o sfidare la adresa înălţimilor de unde îi venea, parcă, inspiraţia: "Vieţii îndemn de ultim adio i-aş da: De-ar fi să îţi ucizi nu tatăl, Ci propria ta ţeastă zdrobind–o zi cu zi, Sau fiicei tale–n pântec să–i otrăveşti odorul, Tot să te naşti, pentru a fi, a fi. Chiar dacă drumul duce nicăieri, Chiar de nu–i drum ci numai o eroare, Eroarea însăşi e un „ce” nebun Cum vina mea mi–e stranie onoare."

După încheierea lecturii, asistenţa a rămas multă vreme mută, copleşită de emoţie. Apoi s–au declanşat aplauzele, nu doar frenetice, ca în cazul altor autori talentaţi, ci şi pătrunse de un fel de recunoştinţă fanatică. Tânărul care blocase astfel simţul umorului la peste două sute de studenţi şi cobora transfigurat de pe podium, în timp ce George Ivaşcu îi smulgea din mână poemele, ca să i le publice în „Contemporanul”, era Ioan Alexandru. Pe atunci se numea Ion Alexandru, avea douăzeci şi cinci de ani şi cunoscuţii îl considerau "un nou Eminescu". Nu era chiar o exagerare, judecând după datele din acel moment. Devotamentul fără margini faţă de poezie, interesul pentru studiul
16

filosofiei şi al unor limbi vechi, ca elina şi ebraica, capacitatea de a intui profund, cu o vibraţie religioasă, spiritul românesc, ca şi o anumită atitudine de "homme revolté", proprie marilor creatori, îndreptăţeau previziunile cele mai optimiste. Poate pentru a duce mai departe similitudinea cu biografia eminesciană, i s-a creat lui Ioan Alexandru posibilitatea să aprofundeze cultura germană (a studiat, ca bursier al Fundaţiei Humboldt, la Freiburg, Basel, Aachen şi München). Din acest punct, însă, a devenit vizibilă diferenţa. Spre deosebire de ilustrul predecesor, Ioan Alexandru şi-a luat doctoratul. Studiul instituţionalizat, departe de a-l face reticent, ca o formă de alienare, a convenit sufletului lui de ardelean, iubitor de confirmări oficiale şi de titluri. S-a văzut apoi că publicistica lui Ioan Alexandru – concentrată îndeosebi în rubrica „Jurnal de poet” din „Luceafărul” – se transformă treptat dintr-o romantică strădanie de a rezolva quadratura cercului într–o oratorie murmurată reflex la ocazii festive. După întoarcerea din străinătate, poetul s–a schimbat în câţiva ani şi ca identitate fizică: nu mai părea răzvrătit şi măreţ, ca "fierarul" lui Arthur Rimbaud, ci umil şi cucernic ca Zosima din „Fraţii Karamazov”; cu umerii aduşi în faţă, cu privirea în jos, "înţelegea" şi "ierta" pe toată lumea, iar în discuţiile curente folosea apelativul "frate". O transformare asemănătoare a suferit poezia lui, devenind monotonă, imnică, lipsită de dramatism. Nu mai era iluminată, ci luminoasă. Putem aminti aici Lumină lină, o capodoperă a imnologiei Creştinismului. Întorcându-ne, la cărţile dintâi – „Cum să vă spun”, (1964), şi „Viaţa deocamdată” (1965) – redescoperim, cu o plăcere deloc diminuată de trecerea timpului, autenticitatea poeziei din cuprinsul lor, capacitatea autorului de a exprima imediat sensibilitatea omului de la ţară.
17

Versurile din această perioadă sunt, de fapt, o proză abruptă, ţărănească (iar proza reprezintă adeseori una din numeroase căi posibile de revitalizare a poeziei, de eliberare de convenţionalism). În fraze discursive şi analitice, specifice unei naraţiuni, recurgând numai la metafore strict funcţionale, dar foarte expresive, greu de uitat, poetul descrie situaţii şi reconstituie emoţii caracteristice vieţii rustice:

MÂNZUL Sunt într–un pod de şură pe un fân de an, Cu mâinile sub cap încrucişate. Îmi curg prin minte amintiri noian Şi treburile lumii destul de complicate.

Mi–e proaspătă–n pupile o sfântă întâmplare Ce vreau de–acum o clipă a nu mă părăsi, Eram pe câmp, când răsăritul Soare Întemeia în mine, strigând, o nouă zi.
18

Întinsă pe pământ o iapă înspumată Gemea aşa de gravă şi necheza uşor. Mi–am suflecat cămaşa, îngenuncheat îndată Şi cum ştiui am dat un ajutor.

Puiul acela – mânzul – cu umedul lui bot, Cu coama lui măruntă şi nările subţiri, Când năvăli–n lumină mă–nfiorai de tot Şi faţa–mi era numai crispatele priviri.

Se ridicase mânzul – întâi pe un genunchi, Apoi pe celălalt, pe o copită. Şi dintr-o dată lumea din haos se–nchega Şi–şi părăsea Pământul întâia lui clipită.

Văzduhul era negru, căci mânzul era făt, Dar presimţea lumina cum dă în el năvală, Şi arborii pădurii din depărtare, hăt, Îi frământau auzul trăsnind pe verticală.

19

Râuri veneau în goană cu străluciri de stea Şi vânturi cu miresme de ierburi necosite, Şi dintre toate–acestea mai iute se-afirma, Pământul – el vorbea cu mânzul prin copite.

Este, aici, un Serghei Esenin fără acea notă de duioşie feminină specifică poetului rus. Este, în acelaşi timp, un Nicolae Labiş căruia îi lipseşte graţia zeiască a adolescenţei. Poezia lui Ioan Alexandru din primele volume produce o impresie de forţă bărbătească. Cuvintele folosite de el sunt mari pietre de râu, inegale şi neşlefuite, care intră într-un zid de cetate tainic. „Cum să vă spun” este, într-o oarecare măsură, o autobiografie lirică. Poetul "povesteşte" ce s-a întâmplat în sat la sfârşitul
20

războiului, cum arată casele şi pomii după o ploaie de vară, cât de fericiţi se simt ardelenii frigând slănină noaptea, pe câmp, la un foc de vreascuri, ce gust are pentru un adolescent laptele băut din şiştar, ce a însemnat pentru el prima vacanţă petrecută la mare şi aşa mai departe. Însă fiecare episod se transfigurează şi capătă un aspect fabulos: "În casa noastră se împărţeau darurile. Mai întâi ţie, Ioane, zise războiul, din colţul mesei, tatii Pentru că m-ai slujit cu credinţă Îţi înmânez acest picior de lemn. Şi să-l porţi sănătos întru pomenirea mea." (Sfârşitul războiului);

"Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori, Că prea-i bun laptele proaspăt - cum să vă spun Parcă beau soare amestecat cu nori, Sunt zeul tinereţii ce-n lapte mă răzbun!" (Beau lapte) În „Viaţa deocamdată” apare un efort de interpretare filosofică a existenţei ţărăneşti. În general, însă, ideologizarea imaginii satului/cosmosului conferă poeziei lui Ioan Alexandru o mai mare putere de obsedare a conştiinţei cititorului. Ideile duc la radicalizarea viziunii şi, implicit, la o apropiere a poetului de expresionism.

21

Un tablou "expresionist" greu de uitat este, de exemplu, acela al cimitirului satului: "Cimitirul la noi e un pogon comun Înconjurat cu gard de piatră, Să nu se molipsească pământul rămas viu În libertate. Crucile de lemn după câţiva ani Se lasă într-o parte şi mor apoi şi ele De-a binelea. Locul mormântului se şterge – O iarbă sârmoasă se îndeasă pretutindeni Ca părul pe capul feciorilor în nopţile de iarnă." (Ca în paradis) Dar volumul cel mai valoros al lui Ioan Alexandru - apreciat la vremea respectivă chiar şi de către un critic extrem de sever, M. Niţescu, drept o performanţă a poeziei româneşti "din ultimul deceniu" - este „Infernul discutabil”, (1966), care se deschide cu amplul şi răscolitorul poem „Oedip”. În acest volum, capacitatea poetului de a evidenţia dimensiunea cosmică a vieţii omeneşti, a peisajului, a fenomenelor naturii este exploatată la maximum. Momentul de ruptură între această poezie apocaliptică şi poezia imnică pe care o va scrie ulterior Ioan Alexandru îl constituie volumul „Vămile pustiei”, (1969), aflat parţial sub influenţa lui Hölderlin.

22

Cu aceeaşi fervoare metafizică cu care poetul german îşi dizolvă parcă identitatea artistică în odele şi elegiile sale închinate frumuseţii misterioase a lumii, Ioan Alexandru uită de sine absorbit de muzicalitatea unei lamentaţii resemnate, fără sfârşit. Atitudinea extatică este întreţinută - şi exprimată - printr-un procedeu împrumutat din arsenalul tehnicii de persuasiune folosite în textele bisericeşti: cultivarea deliberată a monotoniei. Repetiţii interminabile sau variaţii obsesive pe aceeaşi temă contribuie deopotrivă la anularea spiritului critic al cititorului, la producerea unui fel de narcoză: O altă metodă, tot de inspiraţie biblică, constă în enunţarea directă, ingenuă a unei trăiri puternice: "Aş vrea să mor cât mai curând, curând Cât mai sunt încă tânăr şi cât mai am în vine Sângele-adânc învolburat şi cât Mai curge în obrazul meu ruşine Cât mai pot plânge şi cât mai sunt copil Şi cât mai am o mamă să mă poarte Spre cimitir pe drumul spre izvor Într-un sicriu de scânduri îngheţate." (Via dolorosa) „Cum să vă spun” (1964) anunţa (din titlu) nevoia imperioasa de confesiune şi căutare a unei expresii adecvate, greu de găsit in faţa presiunii unei vitalităţi elementare, grăbită să se transcrie. În postura de „zeu al tinereţii", poetul celebrează frenezia descoperirii lumii ca miracol germinativ, neliniştile maturizării, gravitatea întâlnirii cu noile ipostaze ale existentei, nostalgia satului părăsit pentru alte orizonturi .
23

Adevărata măsură a originalităţii poetului apare însă în volumele următoare: „Viaţa deocamdată” (1965) şi „Infernul discutabil” (1967). Patosul juvenil din prima culegere este aici abandonat treptat în profitul unei atitudini grave, angajând o viziune dramatica, adesea în tonalităţi sumbre. „Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decât de eroare, de viaţa omului, decât de limbajul lui, care poate fi uneori o trădare a faptelor" - scrie poetul pe o pagină a „Infernului discutabil” - traducând un „program" implicat în însăşi substanţa creaţiei sale din acest moment pusă sub semnul unei îndârjite lupte pentru afirmarea valorilor existenţei. O dată cu „Vămile pustiei” (1969), se evidenţiază în poezia lui Alexandru o năzuinţă de esenţializare a lirismului printr-o disciplinare conceptuală aproape absentă în cărţile anterioare. Ieşind din spaţiul strict al confesiunii şi transcripţiei unui univers elementar, poezia se constituie pe un sistem de aluzii la configuraţii simbolice consacrate de tradiţie, îndeosebi aşa-numita „alegoreza biblică" (E. R. Curtius). Discursul poetic capătă un aer iniţiatic, reprezentările de factura alegorica ale unui „infern" stilizat, plin de termeni generici, impun o imagine schematizată şi aluzivă a existentei surprinse odinioară în manifestările ei cele mai concret-materiale. Frecventarea romanticilor germani, unele lecturi filosofice (precum interpretarea heideggeriană a poeziei lui Holderlin) explica in parte aceasta schimbare a perspectivei intr-o poezie din care nu lipsesc nici ecourile expresioniste.

24

Ioan Alexandru n-a apelat, ca alţii, la magazia cu efecte. Scrisul lui era integrat personalităţii sale puternice. Într-un interviu poetul spunea: „Poezia mea a apărut din setea de comuniune cu oamenii, de a-l ajuta pe celălalt, de a-i deschide ochii spre focul spiritual. (…) Poetul e un deschizător de drum, un prodrom, e degetul ioaneic care arată spre munţi”. Daţi-i unui poet un rost şi el vă răstoarnă lumea. Traducându-l prima dată pe Pindar în româneşte, lui Ioan Alexandru îi era uşor să scrie imne în stilul clasic al poetului din Delfi. Seria Imnelor este deschisă în 1973 prin „Imnele bucuriei”, o carte a mareelor luminoase. „Nici prin moarte nu scapi de iubire. Iona în pântecele chitului fugit În loc de moarte-a dat de mănăstire Şi să-ngenunche mortu-a trebuit” (Iona). Seria de Imne, ilustrează surprinzătoarea sa transformare dintr-un rebel într-un spirit evlavios, dar şi o diluare a inspiraţiei, până la confundarea poeziei, uneori, cu o frazeologie mistico-patriotardă. Admiratorii de altădată ai poetului sunt într-o oarecare măsură dezamăgiţi acuzându-l de protocronism, pentru că-şi lăuda ţara. Însă Ioan Alexandru şi-o lăuda în felul său, nu idolatrizând-o, ci văzândo ca un real pe care Creatorul i l-a dat pentru a-şi ţine zilele. Şi, într-adevăr, mergând pe linia unui Goga, pe linia unui Blaga – al cărui discipol a fost – Ioan Alexandru a îmbrăcat toga poetului – profet şi a închinat imne ţării şi Dumnezeului care l-a pus în ea. Vitalismului exuberant sau viziunii tulburi a unui univers mitizat, din prima perioadă, i se va opune mai târziu atitudinea „ascetica", spiritualizată, a unui căutător de absolut.
25

Omul se află într-o lungă călătorie spre desăvârşirea spirituală, care-i va permite dobândirea unui "corp de lumină". Călătoria lui este o istorie începută prin creaţia universului şi a făpturilor vii. Singura modalitate de a regăsi paradisul pierdut este Cuvântul, înţeles ca modalitate de a transcende lumea comună: "Nu ne ştim decât prin Cuvânt Şi inima e cea care păstrează." Lumea, întreaga fire, devine astfel, în viziunea lui Ioan Alexandru, un imn sacru, o imensa liturghie cosmică, reiterând, cu fiecare clipă, marele act al creaţiei divine. Spunea cineva că un poet este petala unei naţii. El ţine curat izvorul luminii, izvorul istoriei. Mai ales acum, într-o lume din ce în ce mai desacralizată, avem nevoie de modele, de caractere tari, de puncte de reper in Univers. Şi, fără îndoială, Ioan Alexandru este un astfel de model, un inconfundabil punct de reper în cultura românească. Se ştie că marile ctitorii nu se întemeiază la întâmplare. La temelia lor, în semn de trăinicie, omul aşează pavăza, curăţia, fapta. Istoria neamului, dragostea de ţară, lumina, satul, părinţii, dorul obârşiilor, Cosmosul etc., constituie teme majore ale poeziei lui Ioan Alexandru. Şi a mai spus Ioan Alexandru, următoarele: „În poezie e tăinuită înţelepciunea lumii cea mai profunda. De la Cartea Vedelor, de la Homer (…) până la cărţile fundamentale ale secolului XX, se ascund, in aceste cărţi de poezie, în marea poezie a lui Eminescu, înţelepciunile cele mai adânci care privesc soarta sufletului omenesc. Isus Christos, Domnul, S-a păstrat în istorie în două feluri. S-a păstrat ca figură istorică, pe care toţi o simţim şi ne întâlnim, la un moment dat cu ea, şi S-a păstrat prin Cuvântul Său.
26

Evanghelistul Ioan, care, la începutul Evangheliei sale spune: “La început era Cuvântul…” ne precizează tocmai acest fapt, că Isus Christos poate fi cunoscut în două moduri. În două feluri ne putem întâlni cu Domnul nostru, cu Isus Christos Cel istoric, care a trăit în Nazaret acum 2000 de ani, născut din fecioara Maria, răstignit sub Ponţiu Pilat şi înviat din morţi. Asta-i persoana Lui istorică. Întâlnirea cu Isus Christos cel istoric este apanajul unor oameni deosebiţi, care n-au fost niciodată prea mulţi într-o generaţie. La puţin timp după înviere a fost alcătuit canonul Noului Testament, deci acum ne putem întâlni cu Isus Christos prin Cuvântul Său. Experienţa cea mai teribilă o constituie Emausul după înviere. Doi oameni dezamăgiţi, îndreptându-se către satul lor, de care s-a alipit o făptură pe care ei n-au recunoscut-o. Şi a început să vorbească cu ei, întrebându-i de ce sunt trişti. Era tristeţea întregii omeniri fără de Christos. Şi El a început să le vorbească despre prooroci, tălmăcindu-le Scripturile. Atunci ei L-au recunoscut.

EMAUS Rămâi cu noi căci iată dă spre seară Şi-i în scădere luna peste ţară Şi iar în beznă se cufundă toate Şi drumu-i lung până la alte sate Şi casa noastră este prea pustie Cum ne-am întors bătrâni din pribegie Şi a intrat străina arătare Şi S-a lăsat spălată pe picioare Şi la lumina-ntr-un ungher aprinsă
27

Inima lor de teamă fu cuprinsă Şi s-au grăbit la masă să se strângă Şi I-a fost dată pâinea să o frângă Şi când a-ntins din ea o-mbucătură Pe frângerea de sine-L cunoscură.

Christos poate fi recunoscut prin Cuvânt! Acesta-i cel mai mare mister al existenţei noastre – ne putem întâlni cu Christos prin Cuvânt! Singura noastră salvare este aprofundarea Cuvântului lui Dumnezeu. N-avem altă salvare. Biblia este cea mai mare Carte de poezie a lumii. Tot Noul Testament este format din imnuri şi poezie. Isus Christos a vorbit poezie. Poeţii din secolul trecut au practicat o poezie fără de obiect. De 2000 de ani, pot să spun cu certitudine, că obiectul poeziei a fost învierea lui Christos. Singurii poeţi care au rămas sunt poeţii creştini, pentru că au obiect! Poezia modernă nu mai are obiect. Nemaivestind învierea lui Christos, ce să mai vesteşti, ce să mai spui? O poezie care ignoră învierea lui Isus, nu are nici o valoare. Noi vrem ca poporul român să se întoarcă la poezie, pentru că a părăsito. Asta înseamnă o întoarcere la Cartea Cărţilor. Mi-aduc aminte de Paul Claudel când s-a ridicat împotriva suprarealismului şi a fost atacat teribil de suprarealişti, spunându–i– se : “Să vedem cum vom discuta peste 40 de ani”. Acum, după 40 de ani, pe suprarealişti nu-i mai citeşte nimeni, dar Paul Claudel este cel mai citit poet al Franţei. Aşa se va
28

întâmpla şi la noi. Toate sentimentele sunt “tabula rasa”. Toată poezia din ultima sută de ani, care n-are sentimente creştine, nu va mai fi citită de nimeni! Am citit o mulţime de cărţi, dar cea mai pasionantă este Scriptura. Poeţii nu sunt altceva decât nişte focuri aprinse de nişte oameni în care arde setea de Dumnezeu. Mi-aduc aminte de acea noapte extraordinară, când am scris poezia „Lumină lină”. Fusesem să văd o pictură extraordinară, anume ” Învierea lui Isus Christos” de Grunewald. Am stat două zile să mă uit la ea. Locuiam în Pădurea Neagră, în oraşul lui Heidegger, unde aveam o chilioară. Am adormit şi toată noaptea a stat asupra sufletului meu nemernic şi păcătos, o lumină colosală. O lumină nemaipomenită… Săltam de fericire. Sunt absolut sigur că era lumina Învierii. Am scris în acea noapte, aproape pe cearceaf, poemul “Lumină lină”, pe care l-am trimis în ţară, la Luceafărul, unde a apărut pe prima pagină (…)

Lumină lină
Lumină lină lini lumini Răsari din codrii mari de crini Lumină lină cuib de ceară Scorburi cu miere milenară De dincolo de lumi venind Şi niciodată poposind Un răsărit ce nu se mai termină Lină lumină din lumină lină

29

Cine te-aşteaptă te iubeşte Iubindu-te nădăjduieşte Că într-o zi lumină lină Vei răsări la noi deplină Cine primeşte să te creadă Trei oameni vor veni să-l vadă

Lumină lină lini lumini Răsari din codrii mari de crini I-atâta noapte şi uitare Şi lumile-au pierit din zare Au mai rămas din veghea lor Luminile luminilor

Lumină lină lini lumini Înstrăinându-i pe străini Lumină lină, nuntă leac Tămăduind veac după veac Cel întristat şi sărăcit Cel plâns şi cel nedreptăţit Şi pelerinul însetat În vatra ta au înnoptat
30

Lumină lină leac divin Încununându-l pe străin Deasupra stinsului pământ Lumină lină - Logos Sfânt

În puterea Bibliei stă Cuvântul capabil de a schimba viaţa oamenilor. Ce poate fi mai minunat decât a schimba viaţa unui om? Să ştiţi că un poet extraordinar poate schimba viaţa unui om, un om care este în stare să se spânzure, care nu mai are nici o nădejde. Este vorba de schimbarea vieţii şi a direcţiei oamenilor. Avem o misiune colosală în istorie, aceea de a schimba viaţa şi direcţia oamenilor dinspre moarte înspre Viaţă! Vă oferim, în finalul acestui capitol, câteva din superbele poeme ale lui Ioan Alexandru:

Iobagii
Amiros ţăranii-a fluturi şi-a pământ, Amiros ţăranii-a oi şi a ninsoare, Amiros ţăranii-a lacrimi şi lumini, Amiros ţăranii a spânzurătoare. Amiros ţăranii a dreptate, amiros A iubire, amiros şi-a neputere Amiroase Transilvania săracă a ţărani Şi ţăranii miros a Inviere Amiroase casa lor a prunci Doisprezece-nşiruiţi pe vatră Îmbrăcaţi în şepci şi sumănici Grei şi groşi ca nişte cruci de piatră.
31

Amiros ţăranii-a fluiere şi-a ploi, Plaiul amiroase greu a feciorie Când pământul spânzură sub cer De un strop de rouă sângerie. Amiros ţăranii-a milă ce s-a strâns An cu an şi-a-ncremenit în ţară Şi din carnea ei a răsărit Seminţia asta milenară. Amiros ţăranii-a busuioc şi crini A veşminte sacre şi a nuntă, Capul lor miroase rupt din rai Şi picioarele a nebunie sfântă.

EGO ZENOVIUS1 Eu Zenovie ţăran transilvănean În anul două sute şi mai bine Depun în faţa dreptului roman Această cruce-a sângelui din mine.

Mărturisesc c-am devenit creştin Întors acum de la păgânătate Strămoşii mei sunt dacii cei bătrâni Cum îi vedeţi în stâne şi fosate.
Piesă votivă din secolul IV e.n. de la Biertan-Sibiu, aflată într-un muzeu străin.
1

32

Eu din Biertan cu toată casa mea Cred cu părinţii mei în nemurire Atâta doar că nu numai în duh E o putere dincolo de fire.

Ci şi în peştera acestui trup A început vecia să se lase Cum dovedeşte Domnul înviat După Scripturi în carne şi în oase.

Această taină pulbere sub noi E tot atât de limpede şi sfântă Ca aurul ce sângeră-n noroi Ca şi suflarea care ne cuvântă.

Şi-această Dunăre şi-acest Carpat Şi codrii holdelor pe bărăgane Venit-a vremea cu văzduh cu tot Să le strămut ca Patrie-n icoane.

33

Spiritul foc prin apă mi s-a dat Şi-am dobândit sfinţenie în limbă Şi graiul meu hirsut şi păduros În cântec pur de-acuma se preschimbă.

Din vârful munţilor de pe săgeţi Nu mă mai varsă sufletu-n afară Acolo în adâncuri de mormânt Voi pogorâ să-ntemeiez o ţară.

Pe oasele acestui crezământ Cu toată vlaga focului din mine Ego Zenovius ţăran transilvănean În anul două sute şi mai bine...

34

LEGĂMÂNT

Şi-n neamul meu un singur legământ Până astăzi este în putere Această Patrie, acest pământ Să-l pregătim încet de înviere

Să nu închidem zarea peste noi Să nu intrăm la nimeni în robie Oricât am fi de hăituiţi şi goi Să nu ne lepădăm de veşnicie

Din pântecele mamei circumscris Să nu mă-ncapă nimeni şi-aparţină Să nu mă satur fără paradis Să nu mănânc în el decât lumină

35

VESTIRE Din Maramureş până peste munţi Şi în Moldova şi în Apuseni pe masă M-aş vrea făclie limpede trimes Cu-această bucurie luminoasă

Că păsările iată au rămas Aşa cum fost-au păsări la-nceputuri Că pân’ la urmă oricum o întorci Omizile se fac în cimitire fluturi

Că oile nu fată fără vremea lor Şi vulturul nu doarme în pustie Că e o rânduială-n univers; Să ne smerim e bine din pruncie

Că trandafirii iată se deschid Atinşi de-aceeaşi patrie de rouă Şi iată fiul meu este un om întreg Cu trup şi duh şi braţele-amândouă

36

Că iată grâul semănat sub glii Nădăjduim s-alunge pe coline Acelaşi val de-arome-mbătător Care îmi mână sângele în vine

Şi viţa asta strâmbă înverşunată-n lut Precum o cloşcă plânge de fierbinte Până ce stoarce-afară din adânc Aurele de mir din oseminte

Până se închirceşte în văzduh Vânătă, în urechile luminii Şi curge rubinie în potir Robă de foc ce înveşmântă crinii.

Că iată şi cuvântul ce-l rostesc Stă îmbrăcat şi-i gata de plecare Trebuie numai să mă fac pământ Şi să m-aştern smeritelor picioare.

37

VIOLONCEL Mariei Îţi stă în faţă iubită fiică a mea Instrumentul ca o sălbăticie Ani de zile te va frământa Până să dai în el de armonie.

Lupta e grea puţini o săvârşesc Până la margini până la cântare Fără de jertfă nu se împletesc Coardele cu sufletu-n lucrare.

El e fecioară lemn neîntinat Să te-apropii fără silnicie Să-l atingă sufletul curat Să se-ngreuie de veşnicie.

Până cei ce te vor asculta Lacrimile-i vor întoarce-acasă Atunci să ştii iubită fiica mea C-ai ajuns făptură cuvioasă.

38

PENTRU COPIII MARAMUREŞULUI

Vai de noi ce ne folosim priceperea şi ştiinţa Celor aflaţi în creştere otrăvindu-le conştiinţa Decât să se smintească un tânăr sau o fecioară Mai bine ne-ar fi de grumaz o piatră de moară Vai nouă morminte văruite pe dinafară văgăune jalnice Pline de spurcăciuni Nici trăsnetele nu se dezlănţuie Peste livezile-n floare Până se pârguie-n carnea lemnului Să poată jerui în sanctuare Pe buzele lor zumzete rugăciunea Lăsaţi-i să crească tinerii Cu vârsta şi-nţelepciunea Câtă vreme oasele încă cer sarea Şi varul Să le hrănească sfinţenia Ce le-o îmbie altarul Nu croiţi crucea după umerii Lor înainte de vreme Ori prea uşoară va fi
39

Ori prea grea să-i destrame La treizeci de ani proaspăt cioplită Noduroasă Ieşi Lemnarul în pustie cu ea De acasă Lăsaţi tinerii liberi să crească în zarea Părinţilor Până vulturi în duh deprinde-se-vor Cu prăpastia suferinţelor.

IOV Mi s-au luat şi turme şi averi Şi pruncii toţi şi carnea de pe mine Şi prietenii ce ştiu că mă cunosc Duc mâinile la gură cu ruşine.

Afară scos la groapa cu gunoi Buboaiele pe mine se desfată Şi lacrimile câte mi s-au dat Într-un pârjol pierit-au dintr-o dată

40

N-a mai rămas în preajmă nici un simţ Pe care să mă bizui o clipită S-au năruit şi stelele pe bolţi Şi-i puhabă şi roată şi copită.

S-a stins în mine ultimul cuvânt Cu ultima scânteie ce îngheaţă Însemn răboj cu sânge pe pământ C-abia de-acum sunt gata de viaţă.

Căci i-o nădejde care m-a cuprins Ce tot se-ndeasă ca o vijelie Şi lumea-ntreagă n-o poate-ncăpea Şi şi-a deschis în mine-Mpărăţie.

41

MIORIŢA

La schit sosit-a mama cu băiatul său Înstrăinat cu mintea din pruncie A răscolit toţi munţii pe pământ După un leac ce nimenea nu-l ştie

Înalt crescut cât trunchiul de stejar Sumanul uriaş abia-l încape Muncit de duhuri care nu au rând Îl scapă-n foc şi îl aruncă-n ape

Luat-a maica oamenii la rând Din loc în loc oriunde-i liniştire A înţeles că numai în Cuvânt Mai poate fi sălaş de izbăvire

Poate sihastrul Rodnei Filaret Şi-l mai aduce-aminte încă Să mă îmbrace-n flăcările lui Până vor da cenuşile de stâncă
42

Să-l iau în carnea mea învârtoşat Unghiul de foc ca pe o ispăşire Ce-l licăreşte candela-n amurg Când e culeasă noaptea din psaltire

Şi biata maică tot aşa-ntrebând Nu poate şti de unde ia tărie Că neputinţa fiului ei blând E viforul de taină ce-o învie

IMN

Toate se pierd averi şi bucurie Nu se alege umbra unui vis Numai ce-nduri şi nimenea nu ştie Se-adaugă cântând la paradis

Rana de taină ce sângeră-n tăcere Şi nu te-nduri să ceri să ţi se ia Jugul cel greu purtat ca mângâiere Peste grumaz din tinereţea ta
43

Şi socoteşti ca binecuvântare Ca-n gingăşia ăstui vas de lut Să poţi trăi în chip şi-asemănare Cu lacrima din care-ai apărut

BUCURIE

Cuvine-se luminii să-i aduc Prinos adânc de mulţumire Că sunt şi eu pe lume lângă ea Urmând alaiul nunţii-n dănţuire

Sunt fericit că mi s-a dat să fiu Atât amar de vreme în lumină Să pot eu priveghea mai îndelung Şi cerul sfânt pe braţe să mă ţină

Să am eu ochi şi fire de-nţeles Şi paşi pe zarea toamnei să mă poarte Cu grai să fiu învrednicit şi-apoi Să mă întorc în ţărnă fără moarte
44

Izvorului în munte tăinuit Slăvită fie dimineaţa-n care Toiagul despicând i-a prorocit Că rostul său e umbra-n tremurare

Şi grâului în straiul său prea strâmt I s-a vârât sub piele o poruncă Ce-l izgoneşte-n fiecare an Să iasă-n vânt cu flacăra din stâncă

Nu poate via odihni-n pământ Decât o iarnă cât o noapte bună Dar vine vântul blând de răsărit Şi-o trage de cămaşă din ţărână

Şi iar o lasă palidă pe zări Şi-n două zile-i rumenă şi vie Şi-a treia zi Luceafărul de foc Îi picură în sânge bucurie

45

ZBORUL CURAT

Treptat luminile s-au stins Şi noaptea răsări fierbinte Şi-am fost din nou răpit şi dus Pe aripi tinere şi sfinte.

Unde-am ajuns nu cunoşteam. Trecurăm dincolo de ape Şi-am pogorât într-un târziu Pe ţărmul marilor garoafe.

Fluturi de aur străbăteau Plăpânda mea alcătuire Şi iar am început să plâng Lovit de milă şi iubire.

Ochi blânzi veneau în jurul meu Cu candele de mir uşoare Şi-ncet se închega un Imn Ţesut din lacrimi şi-ndurare.
46

Cuvânt nu mai era – şopteau Doar adâncimi fără de nume Cu rouă umbrei luminând Curat de dincolo de lume.

( De ascultat acest poem interpretat de Tudor Gheorghe – discul „Viaţa lumii” )

AUTOPORTRET

De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi Învins de-o bucurie aproape ne-nţeleasă? Că-n fiecare tânăr eu însumi par a fi Şi fiecare fată mi-o socotesc mireasă.

Că-ngenunchez frenetic în faţa orişicui Şi-s pregătit de jertfă în fiecare clipă. Că nu mă tem de-acuma de spada nimănui Şi fiece idee de-a mea e cu aripă.
47

Că ard în nerăbdare la locul de popas, Mereu mi-e dor de zări necunoscute, Deşi atârn pre crucea fiecărui pas, Mă obsedează numai alpinele redute.

De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi Robit de mine însumi c-o patimă nebună? Stau ca un smoc de lună în prag de-a se-oglindi În cuiburile-albastre de ape din fântână

Şi nu-nţeleg decât că-mi este dat Să distilez în ritmuri această tulburătoare vreme. Ioan Alexandru din nou entuziasmat Citeşte la cenacluri o mie de poeme.

BEAU LAPTE Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori, Că prea-i bun laptele şi proaspăt — cum să spun, Parcă beau soare amestecat cu nori, Sunt zeul tinereţii ce-n lapte mă răzbun!

48

Beau lapte din şiştar cu botul, zgomotos, Gâtlejul îmi pocneşte, ce straşnic, de plăcere, Mă simt în seara asta nespus de bucuros Şi freamăt de iubire şi putere.

Mă laud cu aceasta — ştiu — sunt un lăudăros. Aşa-s toţi ardelenii şi poate le stă bine, Când şi-au găsit filonul şi pare viguros Îşi ies din minţi cu toţii — ascultă-mă pe mine;

Căciulile se-neacă smintite în tavane, Horinca ardeleană întunecă mărgele. Femeile bronzate pe ţâţe, frate Ioane, Te trag de după masă şi să fii om cu ele.

Şi chefu-n toată legea se-ncinge dimineaţa, E ţuica-n zori mai cutră şi mai tare. Eu am trăit această prea încâlcită viaţă Şi-am împlântat adesea cuţitu-ntre pahare.

49

Acum am alte rosturi; beau lapte, zgomotos, Vreau, câte vreau, o, Doamne, dintr-o dată! Întâi şi-ntâi această minunată zi Aşa-i că nu mai vine, mamă, niciodată?

Beau lapte din şiştar si mă cuprind fiori, Că prea-i bun laptele şi proaspăt – cum să spun, Parcă beau soare amestecat cu nori, Sunt zeul tinereţii ce-n lapte mă răzbun!

BUCURIE Beau iarăşi lapte, din toate câte sunt Acelaşi este laptele şi-o să rămână Cât fi-va lumea ne trebuie un deal Unde să pască-un bivol şi-o fântână

Şi-un staur unde noaptea un păstor Să stea de veghe singur se cuvine C-un lemn în vatră şi-o lacrimă de foc Şi-un fluiere să fie ar fi bine.
50

Dar bun e laptele şi sănătos Şi-i bine-n lume cât mai este-o vacă Şi cât mai trece-un nor prin univers Şi cât e-un cuib de pasăre-ntr-o cracă

Şi cată vreme pâinea-i tot din grâu Şi grâu-i tot sămânţa care moare Şi câtă vreme pruncii noştri vin Tot din măicuţa noastră născătoare.

Şi câtă vreme şerpii rămân şerpi Şi bună ziua este ziua bună Şi câtă vreme cu iubiţii mei Cântăm la lampă seara împreună.

51

ULVINEI

Cuvine-se cuvinte de laudă să-ţi spun Iubita mea femeie şi soţie Iată mi-e casa plină de copii frumoşi Şi sănătoşi şi plini de bucurie
Ioan și Ulvine

Şi tu măicuţă pasăre-ntre ei Din zori de zi şi până către seară Ţii candela nădejdii în ungher Aprinsă-n vatra noastră milenară

Într-un ulcior pe masă-n răsărit Un crin slăvit de-a pururea se vede Şi pe pereţi ţesut de mâna ta E chipul pelicanului de veghe
52

Te-ai dovedit o viţă cu noroc Din ziua ta cu ţărnile la nuntă Ce-aduce roadă-n fiecare an Din ce în ce mai tainică şi sfântă

Slăvită fie ziua în care te-am văzut Era în mai acolo-ntr-o grădină Sub un cireş în floare pe capul tău bălai Am pus cununa lină de lumină

Apoi trecut-am râul în păduri Şi-ntr-o poiană te-am strigat pe nume Şi când întors-am capul din pământ Luceafărul se-aprinse peste lume

Şi zgribulind ne-am furişat în cort Aprins-am focul şi-am rămas în noapte Împrejmuiţi de ochi de lupi flămânzi Pân-a pierit blestemul din cetate

53

Mama poetului cu patru din cei cinci nepoţi. Rut-Elena (în picioare), jos de la stânga la dreapta - Ioachim, Ioan - Constantin și Maria. Lipsește Ştefan.

ÎNCEPUT DE IUBIRE

Târziu dăm semn că am iubi, Veac mult trebuie să treacă Până ce-n raclele pustii S-adună-o lacrimă de apă.

54

Căci nu-i iubirea acest dor De-a te lipi de patimile ţărnii De-a risipi etern şi de-a pofti Încovoiat sub jugurile cărnii.

Ţărânile ţărânile le pasc Şi ce e pleavă piere în furtună Orbecăind molizii prin păduri Îi mâncă strâmbă molia bătrână.

Grea e iubirea şi-o pricepi Abia când nu mai ştii de tine, Decât că drumul ce ţi-e dat Un Altul l-a bătut mai bine.

Decât că haina ce o porţi Şi nici cămaşa nu sunt ale tale. Şi nici curat obrazul nu-l retragi Când cel viclean te pălmuie pe cale,

55

Decât că singurul avut Ce se cuvine să-ţi rămână Nu-i decât veghea lângă Cel uitat Zdrobit în suferinţă pe colină.

Căci nu-i iubirea decât semn Că trebuie să ieşi întâmpinare Pe cel împovărat să-l uşurezi Şi cel pierdut să-l scoţi la arătare.

Iubirea nu-i decât a şti Să te retragi în ceasul cuviinţii Când clopotele cad pe cer Şi-ţi cer luminile fiinţii.

Atunci cu braţele pe piept Să laşi să cadă candela în ceaţă Căci Mirele va trece negreşit Să-ţi ia icoana stinsă de pe faţă.

56

IMNUL IUBIRII

Dragostea înseamnă renunţare De sinea ta ceva e mai presus Şi nu râvneşti iubind cu-nflăcărare Decât să-I fii adorator supus

Părinţi şi fraţi şi vatră părintească Le părăseşti ca pe un strai prea strâmt Începe-n inimă să dogorească Ceva fără de seamă pe pământ

Te poate-ajunge la oricare vârstă Sunt mulţi ce s-au îndrăgostit murind Şi unii-s prunci când dragostea-şi încrustă În duhul lor – icoanele-aurind.

Şi unii-s bolnavi ciungi fără vedere Şi unii-s surzi la sânul maicii lor Nemernicind planeta în scădere Când îi umbreşte duh izbăvitor.

57

Când eşti smerit în taină cu putere Şi ca prunc începi a gânguri Şi ridicat din moarte la-nviere Din iubire nu mai poţi ieşi

Şi te surprinzi împodobit de nuntă Neruşinându-te în voal virgin Şi-auzi în cer cum îngerii frământă Noul pământ din pâine şi din vin

*

Singura ta dreaptă suferinţă Că-n dragoste nu eşti desăvârşit Că nu-i destulă-n tine umilinţă Că treci prin lume-adesea împietrit

Că nu eşti prunc în fiecare clipă Răul să-1 uiţi aşa cum a venit Că mintea ta e prea mult în risipă Şi prea puţin în darul cuvenit
58

Că nu îşi află împăcarea-n tine Întregul cosmos cum a fost menit Că-n holda ce o semeni pe coline Strecori de sine rod nelegiuit

Că nu-i dai focului îngăduinţă S-aleagă el ce-i rău de ce e bun Că-ţi vâri mânia cu nesocotinţă Şi-a cumpănă nu alţii te propun

Că nu întâmpini fiece privire Cu bucuria zorilor dintâi Că dragostea menită-mpărtăşire N-o dai ca dar aşa cum o primii

C-o învrâstezi întru împuţinare De tine însuţi prea eşti stăpânit Şi-n candelele-atotândurătoare Strecori amarul ce te-a pustiit

59

E-ntrezărit-o singură ieşire Spre chipul blând ce L-ai nesocotit Prin frângerea de sine prin zdrobire A inimii în plâns nestăvilit.

Pustia inimii nu se deşartă Fără de focul lacrimilor sfânt Purtăm pe umeri această mare moartă Ce nu îngăduie nici un mormânt

IUBIREA SINGURĂ ADUNĂ Fiicei mele Rut Elena

De nu aş fi din apă şi din Duh Născut adică din iubire La ce sălaş în acest vas de lut Să se destrame în nemărginire

Se sfarmă toate şi se strâng Stânci crapă văile răsună Seacă isvoarele pe rând Iubirea numai singură adună
60

Atomi se descompun şi nu revin Două zile nu stau împreună Amarul intră şi-ntr-un strop de vin Iubirea numai singură adună

Numai iubirea nu se împuţină Pe unde-a fost de-a pururi o să vină Iubirea nu-ncetează niciodată Unde sunt doi al treilea s-arată E numai sporul milei în iubire Pe cât se dă pe-atât e dăruire Râuri se duc cocori din zare-n zare Rămâne dragostea nepieritoare. Acest pământ în cosmos se mai ţine Numai pe jertfa dragostei divine Trăim din ea cu fiecare-n parte Dar nu se dă decât fără de moarte Chiar dacă mori iubind cu bucurie Stă în puterea dragostei să-nvie Sfârşitul în iubire-nseamnă nuntă Când mire şi mireasă se-nveşmântă.
61

Să fie toţi şi toate împreună Iubirea numai singură adună

LUMINĂ LINĂ Lumină lină lini lumini Răsar din codri mari de crini. Lumină lină cuib de ceară Scorburi cu miere milenară De dincolo de lumi venind Şi niciodată poposind Un răsărit ce nu se mai termină Lină lumină din lumină lină.

Cine te aşteaptă te iubeşte Iubindu-te nădăjduieşte Că într-o zi lumină lină Vei răsări la noi deplină. Cine primeşte să te creadă Trei oameni vor veni să-1 vadă.

Lumină lină lini lumini Răsar din codri mari de crini.
62

I-atâta noapte şi uitare Şi lumile au pierit din zare Au mai rămas din veghea lor Luminile luminilor.

Lumină lină lini lumini Înstrăinându-i pe străini Lumină lină, nuntă leac Tămăduind veac după veac Cel întristat şi sărăcit Cel plâns şi cel nedreptăţit Şi pelerinul însetat În vatra ta au înnoptat.

Lumină lină leac divin Încununându-l pe străin Deasupra stinsului pământ Lumină lină Logos sfânt.

(Accesaţi You tube – Lumină lină interpretată de maestrul Tudor Gheorghe)

63

CRIPTA MARTIRILOR DE LA NICULIŢEL Lui Epifanie Tomitanul

Zotic, Atalos, Camasis şi Filip De un mileniu bun şi jumătate Într-un cuptor de pâine sub pământ Coc neamul meu pentru eternitate

Pe malul mării păstrăvii pe jar Prăjiţi de vii şi-nvârtoşaţi în vatră Şi când să-mbuce barbarii călări Şi-au rupt în ei toţi idolii de piatră

Cu un cosor de retezat stejari E scrijelat în peştera rotundă Sub oseminte ce-au devenit altar Numele lor pe crucea de osândă

Să poţi pătrunde viu în Sanctuar Prin uşa strâmtă de intrare De pulberea planetei să te rupi Şi să te-ncalţi cu raiul pe picioare
64

MAXIM MĂRTURISITORUL

I-au tăiat limba din rădăcină Ca să nu mai poată vorbi Căci nu ştia să spună decât Adevărul l-au retezat şi dreapta apoi Ca să nu mai poată scrie L-au trimis în exil şi a murit Într-o şură-ngheţată Pentru o dogmă aparent Neînsemnată Problema era dacă-n Logosul întrupat Convieţuiesc cele două firi Dacă omenescu-i sortit Să se îndumnezeiască vreodată Dacă are un sens vieţuirea în curăţie Dacă nu-i mai de dorit să mori Decât să trăieşti în devălmăşie Că atârnă de faptele din credinţă Ca omul să fie îndumnezeit prin voinţă Că isbăvirea nu-i întâmplătoare Pe cât e dar sporeşte prin lucrare
65

Că unde-i înfrânare şi iubire Trup şi suflet ţin de nemurire Că la viaţă duce calea strâmtă Că pâinea bună pumnii o frământă Unde mustesc plăcerile-a risipă Viermii neadormirii se înfiripă În poftele de la buric la vale Îşi sapă iadul peşterile sale I-au smuls din umăr dreapta roditoare Să se usuce pomul pe picioare Şi cleştele i-au spânzurat de limbă Când au văzut nici moartă că se schimbă Când moartea i-a fost dat să îl ajungă Era-n exil numai cu mâna stângă Şi n-a avut de ce să îl apuce Căci dreapta-i era aripă şi cruce

66

Că pâinea bună pumnii o frământă …

67

TESTAMENT

Să nu cheltuiţi cu-ngropăciunea mea Să nu chemaţi bocitoare nici prapori mulţi Nici plângeri dimineaţa şi seara Nici cuvinte de laudă nici un cuvânt Lăsaţi-mă să trec dincolo nebăgat în seamă Cum trece Iza în Mara Nu mormânt de fală nici pământ mai bun Peste faţă nici crucea Cât mai uşoară şi ştearsă Nimeni care trece-vor încoace şi-ncolo Călcându-mă în picioare Să nu ştie Vreau să mă-ntorc în pulberea cea dintâi A pământului feciorelnic De suflarea-nvierii Lui Stinsă de pe jertfelnic

68

CA ÎN PARADIS

Cimitirul la noi e un pogon comun înconjurat cu gard de piatră, Să nu se molipsească pământul rămas viu În libertate. Crucile de lemn după câţiva ani Se lasă într-o parte şi mor apoi şi ele De-a binelea, şi vin nişte bărbaţi ciudaţi Pe iepe călătoare şi le fură pentru Focurile lor. Locul mormântului se şterge –

O iarbă sârmoasă se îndeasă pretutindeni Ca părul pe capul feciorilor în nopţile de iarnă; Când e plin cimitirul ochi de la un cap În celălalt se reia totul de la început; Groapa bunicului meu, peste groapa străbunicului meu, Tatăl meu, peste bunicul meu Şi tot aşa vechiul primar
69

Peste străvechiul primar — vechiul popă Peste străvechiul popă, Vechiul sat peste străbunul meu sat.

La margini cresc pruni şi meri Şi se văd flori mirositoare, Aburul lor pătrunde în lucruri Până departe. Cei care vin în trecere pe la noi Cu ceasurile îngropate în mâna stângă Şi umerii plini de bătrâneţe Se minunează ca în paradis.

70

OARBA

Lelea Marie

Lelea Marie-i oarbă din născare Bărbatu-i mort demult şi-au doi flăcăi Unu-i în lume dus de sărăcie Altul în sat e mulgător la oi

Se scoală-n zori şi pleacă la izvor Cu un toiag în mână pe cărare Ţărâna o cunoaşte şi pomii după mers Şi rouă ierbii după tremurare

71

În zilele de vară sub un măr Stă c-un nepot în braţe şi îi cântă Cântări străvechi ce satul le-a uitat Ulcioarele pe garduri o ascultă

Naintea ploilor albinele roiesc Roiul cel nou l-aude cum se duce În jurul mătcii murmure cereşti Şi faţa ei lăuntrică străluce

Şi simte ea în umere un fel De aripi mari de foc ce se deşteaptă Şi Lelea Mărie după chemarea lor Din satul mort în slavă se îndreaptă.

72

FIUL RISIPITOR Aceasta-i bucuria ce mă ţine Că-ntors acasă-am fost învrednicit Pe lângă mila dragostei divine Şi de iertarea-a tot ce-am risipit

Oricât înfăţişarea mea-i de stinsă Şi de departe seamăn a fi mort Haina dintâi îmi este-ntinsă Cea care n-apucasem să o port

Inelul mirelui mi se întinde Şi purpuriul sacrului veşmânt Şi-n pulbere piciorul mi-l cuprinde Făgăduinţa celuilalt pământ

Atâta doar din moarte la viată Când braţele iertării mă cuprind În lacrimile rostogol pe faţă Făcliile iubirii se aprind
73

EMAUS

Rămâi cu noi căci iată dă spre seară Şi-i în scădere luna peste ţară Şi iar în beznă se cufundă toate Şi drumu-i lung până la alte sate Şi casa noastră este prea pustie Cum ne-am întors bătrâni din pribegie Şi a intrat străina arătare Şi S-a lăsat spălată pe picioare Şi la lumina-ntr-un ungher aprinsă Inima lor de teamă fu cuprinsă Şi s-au grăbit la masă să se strângă Şi I-a fost dată pâinea să o frângă Şi când a-ntins din ea o-mbucătură Pe frângerea de sine-L cunoscură.

74

Izvorul Izvorului asemeni sunt şi eu Cutremurat sub stelele de vară Cu cât e cerul mai fără de vânt Cu–atât launtrurile mele se–nfioară Nu dinafară–i zvon ce mă frământă Nici din adâncuri nici de sus O umbră s–a desprins din slavă Icoana ei in mine a apus Din ce în ce sunt cercuri mai adânci Şi mai departe horele pe ape S-a deşteptat în mine un izvor Ce nu–l mai pot cuprinde şi încape.

SALAMANDRA pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga

Numai din foc trăieşte mănâncă numai soare Şi–nsămânţarea–n foc i s–a promis Singură făptură târâtoare Ce joacă–n flăcări ca în paradis

75

Spre bătrâneţe cade în orbire Dar doru–n ea e încă nesfârşit Cu ghearele îşi sapă o ieşire Spre jarul soarelui din răsărit

Atât de neclintită stă la pândă Până ce focul razelor fierbinţi Se răsuceşte–n peştera străfundă Să picure un svon de suferinţi

Fierăstruind în stânca uriaşă Cale îngustă focului dintâi Şi funia de flăcări se îngroaşe Până–i strămută cerul căpătâi

76

PORTRET

Fiul meu scump a adormit Pe bundă jos după atâta joacă. Genunchi cârpiţi pantofii scâlciaţi În cuibul meu de pasăre săracă.

Cu mâinile pârlite de fum şi jucării Obrazul ars de lacrimi şi mirare Doi anişori abia a împlinit Şi toate muşcă şi–s nencăpătoare.

77

Ţâţâna uşii, degetaşul tău Acul înţeapă, foarfeca scurtează, Nuiaua, ce să fac, pruncuţul meu, Din când în când şi ea te cercetează.

Acuma dormi sub candelă uşor Lumina toamnei tremură–n perdele Trei raze mari de aur au sosit Şi–ţi stau în braţe să te joci cu ele.

78

Opera:
Cum să vă spun, 1964 Viaţa, deocamdată, 1965 Infernul discutabil, 1967 Vămile pustiei, 1969 Vina (versuri) (1967); Poeme (1970); Imnele bucuriei (1973); Imne, Editura Eminescu, 1975 Imnele Transilvaniei, 1976, Imnele Transilvaniei II (1985); Legszebb versei, editie in limba maghiara, colectia"Cele mai frumoase poezii" Editura Albatros Cântarea Cântărilor (traducere, Editura ştiinţifică şi enciclopedică) Luchian zugravul, Editura Meridiane 1976-1979 Pindar, Ode - traducerea operei integrale pindarice, Editura Univers

Imnele Moldovei, 1980 Poezii-Poesie (1981); Poesii, traducere în limba italiană, Editura Eminescu

79

Imnele Ţării Româneşti, 1981 Nota biografica scrisa de soţia poetului Ulvine Alexandru în 1982 , odată cu apariţia volumului de poezii " Pământ transfigurat".

Imnele iubirii, 1983 Imnele Putnei, 1985 Imnele Maramureşului, 1988 A mai publicat după Revoluţie diverse articole în revista Renaşterea pe care a fondat-o în noaptea Revoluţiei împreună cu un grup de prieteni, precum şi carţiile: Bat clopotele in Ardeal, Editura Făt Frumos (1991); Căderea zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluţie (publicistică) (1993); Cu Biblia in America, Editura Ihor Martiron (1993); Renaşterea României, Editura Elpis (1993); Amintirea poetului (2003); Lumină lină: Imne (2004);

În anul 2001 a fost tipărită antologia:Ioan Alexandru – Poezii; Ediţie îngrijită de Cristian Moisescu. Coperta de pictorul Onisim Colta (ANNO DOMINI MMI)
80

Colecţia de eseuri: 1978 Iubirea de Patrie, Editura Dacia 1985 Iubirea de Patrie vol. II , Editura Eminescu Pe lângă volumele originale a realizat şi traduceri din R. M. Rilke (Scrisori către un tânăr poet, însemnările lui Malte Laurids Brigge), Pindar (Ode) şi o traducere a Cântării cântărilor, din limba ebraică (1977).

În 19 iunie 1985 vorbind la lansarea volumului de eseuri “Iubirea de Patrie”

Iubirea de patrie
81

„Poet al Logosului Vieţii”, cum l–a numit profesorul universitar Sebastian Moldovan, Ioan Alexandru este şi PoetulMărturisitor al lui Hristos. Iar aceasta pentru că el se eternizează prin Credinţă, Nădejde şi Dragoste în Poet al Neamului, Poet al Patriei faţă de care simte Iubire, sinceră şi sfioasă, dincolo de tipare şi clişee. Astfel, deloc întâmplător, Ioan Alexandru publica în 1978 un volum-miracol prin esenţa lui, Iubirea de Patrie. Recitit azi, din perspectiva omului postmodern care îşi clădeşte fiinţarea pe–atâtea precepte etico–sociale, şi tot mai puţin pe Credinţă, Nădejde şi Dragoste, volumul devine un adevărat laborator de creaţie, analiză şi înţelegere a sensului rostuirii Neamului românesc în istorie ca şi în eternitate. Poetul care şi-a făcut din imn formula rostirii poetice, şi-a adunat între coperţile a două cărţi publicate la interval de şapte ani arderile de gând cu destinaţie publicistică şi le-a orânduit sub semnul emblematic al aceluiaşi titlu: „Iubirea de patrie”. O sintagmă ale cărei podoabe şi bogăţii se află nu o dată tâlhărite şi ruşinate de panglicarii demagogiei cum ar spune Eminescu (de cei pentru care iubirea de patrie este doar o figură de stil), recapătă sub pana lui Ioan Alexandru aura de sacralitate cu care au înzestrat-o cronicarii, N. Bălcescu şi A. Russo, Eminescu şi O. Goga, V. Pârvan ori N. Iorga. Poetul ştie de la M. Eminescu că,,Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte adânc se respectă adânc, se pronunţă arareori". Dintr–o asemenea perspectivă, el străbate, într-o neostoită veghere, paginile cărţii pecetluite ale geniului românesc şi–şi transformă cuvântul în mesager al arderilor interioare destinate luminării, încălzirii şi fortificării spre faptă elevată a semenilor.

82

Jurnal de poet Cele aproape 220 de eseuri, aşa le califică autorul, deşi multe dintre ele sunt adevărate poeme în proză oferă, într-o mişcare caleidoscopică, imaginea unei conştiinţe entuziaste şi generoase, dar profund neliniştite, dialogând cu lumea şi cu sine asupra marilor frământări ale fiinţei umane, de aici şi de pretutindeni. ,,Că numai ca iubire, scrie Ioan Alexandru, ca făptură a iubirii omul este adeverit creşterii eterne, că numai ca adeveritor al iubirii

83

omul este nemuritor, că valoarea lui ca om este dată de câtă iubire s-a împărtăşit". De aceea, în numeroasele eseuri despre poezie şi poet, despre rosturile şi menirea lor, iubirea apare ca un leit motiv. Ioan Alexandru convoacă aducerea aminte a marilor făptuitori ai istoriei româneşti; făptuitori cu paloşul apărării, cu tăria cuvântului ori cu splendoarea culorii şi a marmurei întruchipate. Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu şi Horea, Bălcescu şi Eminescu, Goga şi Coşbuc, Lucian Blaga şi V. Voiculescu, N. Iorga şi V. Pârvan, Luchian şi Grigorescu, I. Andreescu şi C. Ressu sau marele sculptor Gh. Anghel, dincolo de invocarea lor în multe contexte devin subiectul unor eseuri poematice din substanţa cărora se profilează exemplaritatea şi imperativele moştenirii, în simbolică nuntire cu făptura interioară a celui ce apare ca un sacerdot oficiind în templul Patriei. Ioan Alexandru adresează contemporanilor, în rostiri de sărbătoare şi ritual, chemarea spre făptuire şi jertfă pentru Iubire şi Adevăr, întru Bine şi Frumos. ,,Acei ce au făcut ceva vrednic şi pilduitor în istorie spune poetul, geniile omenirii, au fost fii ai luminii, jertfitori de sine, oameni ai echilibrului moral, ancoraţi în fiinţa neamului lor, curăţindu-şi inima şi casa lor de toată urâciunea şi pustiirea înainte de a porni să–i îndemne pe alţii s–o facă". Numeroase sunt paginile care mărturisesc experienţele unor pelerinaje de iubire în geografia mioritică, acolo dăinuiesc permanenţele, forţa de regenerare şi speranţele fiinţei noastre naţionale. Călătoria, Elogiu Transilvaniei, Călătorie prin Moldova, Călătorie la Blaj, Evlavia Clujului, Putna, Câmpia Libertăţii, Ţara Vrancei, Călătorie în Oltenia, Bărăganul sunt titluri care desemnează nu atât aria drumeţilor, cât sensul iniţiatic al unei experienţe esenţiale.
84

Ioan Alexandru trăieşte şi transmite, cu emoţie şi pioşenie, întâlnirea cu monumentele şi ctitoriile ţării, cu toate zidirile ei întru credinţă, frumos şi aducere aminte. Autorul imnelor are însă o perspectivă dialectică asupra ideii de patrie şi asupra iubirii ce o datorăm acesteia. Pentru el patria este acea matcă statornică în substanţă şi formă, izvorul, pricina, ,,focul mistuitor de origine care declanşat, a purificat apariţia fiinţei unui grai şi care va rămâne de–a pururi neistovită forţă regeneratoare", dar patria este, în acelaşi timp şi în cele din urmă, şi ,,această planetă, această lacrimă transfigurată de dor şi suferinţi printre stelele universului". Din această înţelegere derivă setea de cunoaştere a altor patrii, dorinţa de dialog şi schimb de valori. În ambele volume, un spaţiu întins este consacrat impresiilor de călătorie pe meridianele lumii, rodniciilor de gând şi simţire prilejuite de contactul cu zestrea spirituală a popoarelor planetei , de la antichitatea greco-latină şi ebraică, până la Renaşterea europeană sau romantismul german şi rus. Volumele intitulate „Iubirea de Patrie” sunt, aşa cum mărturiseşte autorul, „o culegere selectivă de texte publicate toate în presa noastră literară. Criteriul selecţiei este calitatea cuvântului faţă de Adevărul Patriei pe care doreşte să o slujească după cât îi stă în putinţă.” Plăsmuit din această perspectivă, primul volum a fost subintitulat „jurnal de poet”, imprimându–i–se în mod voit caracter confesiv, de mărturie. Mă opresc în aceste rânduri doar asupra textelor care fac aprecieri pertinente asupra rolului credinţei pentru neamul românesc, a influenţei poetului într-o cetate, într–un popor pe care, prin harul poeziei sale, trebuie să-l ocrotească şi să–l lumineze. Naraţia confesivă începe astfel printr–o lecţie de adevărat patriotism care înnobilează sufletul poetului creştin, prin asumarea

85

datoriei de a–şi iubi Patria, la fel de mult cum iubeşte pe–aproapele său. Asta deoarece Patria trebuie să fie, pentru Poetul Cetăţii şi Poetul Mărturisitor al lui Christos, Aproapele - iubit, respectat, venerat, slujit, cu dăruire şi cu dragoste. În acest Aproape, Ioan Alexandru vede întreg Neamul său românesc faţă de care se simte dator şi responsabil ca de propria lui existenţă şi propria–i familie: „Noi, scriitorii, avem o mare datorie faţă de poporul nostru milenar: de a–i readuce în lumină experienţa lui de–a lungul istoriei, vitejia lui, tenacitatea lui, spiritul de jertfă, puterea de luptă şi de răbdare, nobleţea şi adâncimea lui sufletească.” În această datorie sfântă faţă de poporul său, Ioan Alexandru îşi construieşte edificiul poetic prin raportare permanentă la Iubirea de Patrie, manifestată în „Imnele Transilvaniei” sau în „Imnele Luminii”. Viziunea poetului este autentic creştină: Patria înseamnă mai întâi pântecele Maicii care poartă grija copilului pentru a–l aduce la Lumina Vieţii acesteia. Apoi este „întâiul cuvânt pe care îl gângurim ca prunci”, iar mai apoi este casa părintească. La nivel microcosmic, Patria este Familia, „Mica Biserică” cum a numit–o Sf. Ioan Gură de Aur. Patria devine astfel simbol al armoniei şi comuniunii din familie. Fără dar şi poate, Ioan Alexandru face prin astfel de considerente o pledoarie pentru familia creştină ca Unic Simbol de curăţire, frumuseţe, comuniune, împlinire şi Iubire de Patrie. Cuvintele devin sărace de sens şi ispitite să piară în derizoriu, ele pălesc în faţa Cuvântului ce exprimă Adevărul. Iar Mărturisitorul lui Christos afirmă Adevărul: „căldura familiei, ochii maicii asupra pruncilor, asupra mâinilor părintelui ce împarte pâinea, apoi vorbirea lor laolaltă..., toate acestea alcătuiesc izvorul şi realitatea

86

inefabilă a unei Patrii.” Patria devine astfel leagănul curat şi jertfelnic al familiei şi al comuniunii care există prin ea. „Pentru Poetul Logosului, familia reprezintă salvarea neamului românesc, a credinţei şi a iubirii, a adevăratei iubiri. La fel de importantă pentru salvarea neamului este, în concepţia lui Ioan Alexandru, şi Poezia. Aceasta „este expresia fericirii omului în comunitatea celorlalţi.” mai ales pentru că „poezia adevărată este cea mai înaltă formă de patriotism” iar „poeţii adevăraţi sunt pietre preţioase”. Rolul poetului în Cetatea Neamului românesc este bine definit: „Poeţii au menirea într-un popor de a-l aşeza în mătcile lui. Duhul lor trebuie să fie ca acel vânt blând şi bun, ca adierea de seară ce se aşterne peste lume înainte de venirea nopţii. Cu cât un poet este mai aşezat, mai echilibrat spiritual, cu atât este mai adânc graiul său. Această aşezare, această toamnă rodnică trebuie să transpară în poezie crescându–i pe oameni în acest duh al păcii şi al bucuriei..., poeţii sunt împăcători ai lumii prin cântecul lor, slujitori ai naturii, ctitori ai armoniei şi păcii între oameni”. „Poezia are menirea de a–l face pe om mai bun şi mai profund, de–a fi mai atent la natura şi la semenii săi, de a–şi iubi părinţii şi munca sa, de a vieţui pilduitor şi rodnic preţuind realmente ceea ce este valoare nepieritoare în istorie.” Fără a încerca să concluzionăm sau să fixăm repere, putem spune că în cele două volume ale lui Ioan Alexandru găsim atâta nobleţe şi dragoste de neam cât poate să cuprindă întreaga suflare românească. Sfaturile pe care le redescoperi în paginile cărţilor sale ne amintesc tuturor celor care au fiinţat şi mai fiinţăm încă în lumea miraculoasă a satului transilvan, de bunicii noştri uitaţi prin negura vremilor:

87

„Ţineţi minte că omul se poate forma moral şi spiritual numai văzând oameni morali. Desăvârşiţi–vă pe cât vă stă în putinţă în a fi buni şi curaţi, drepţi şi smeriţi, vorbească faptele întâi şi cuvântul vostru să nu fie decât încoronarea bunelor dumneavoastră înfăptuiri. Fiţi pildă de moralitate şi pace în sânul familiilor voastre. Creşteţi prunci rodiţi şi stăpâniţi toate cele ce-l înnobilează pe om. [...] Mai mult decât oricând, ASTĂZI patria noastră are nevoie de oameni întregi aşezaţi, oameni organic legaţi de tradiţie, de tot ce am moştenit prin vreme luminos şi pilduitor. Angajaţi–vă din toată inima să înfăptuiţi toate cele vrednice şi bune pe care vi le cere societatea.... Străbateţi–vă ţara, iubiţi–vă părinţii şi îndemnaţi mereu la muncă şi la priveghere. Nu vă îmbătaţi, nu jucaţi cărţi, nu minţiţi, nu luaţi mită, aveţi datoria apostoliei. (Cuvântare rostită la Jibou, în faţa cadrelor didactice) Identitatea esenţială a acestor două cărţi este recomandată, pe de o parte, de cele câteva concepte cheie (Logosul întrupat în istorie, patria, iubirea, tradiţia, moralitatea) iar pe de altă parte, de marile lui admiraţii şi iubiri (Eminescu zenit de referinţă, Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu, G. Coşbuc, O. Goga şi V. Voiculescu, N. Iorga şi V. Pârvan, Pindar, Hölderlin şi Heidegger). De pildă, generos şi solar, el este convins de atotcuprinderea bucuriei, a iubirii şi a frumosului pe care le pune la temelia vieţii şi a creaţiei, uneori în mod exclusiv, (,,totul este Frumos, totul trebuie să fie frumos pe pământ căci doar la nuntă fost–am poftiţi cu toţii într–acolo ne îndreptăm", sau acea splendidă metaforă a poporului bimilenar ,,care strânge mierea bucuriei din toate florile în coşniţa Carpaţilor"). Oare numai mierea bucuriei? Oare suferinţa şi tristeţea, urâtul şi ura nu bântuie lumea şi nu rodnicesc arta? Răspunsul ni–l dă chiar Ioan Alexandru, subtil şi convingător: ,,Suferinţa este parte, suflet din sufletul omului, ea nu trebuie nici ignorată nici preamărită, ea este o coordonată fundamentală a fiinţei omeneşti şi înţelepciunea
88

omului provine de acolo că el ştie şi stă în voinţa lui de a fructifica suferinţa, de a pune la lucru pentru bine şi adevăr, în cele din urmă devenind izvorul unei tainice şi luminate bucurii". În numele Iubirii, al Bucuriei şi al Frumosului, poetul imnelor poate deveni poet al jeluirii şi al blestemului, atunci când el se hărăzeşte adevărului şi jertfei, aşa cum au făcut-o atâţia din marii apostoli ai cuvântului lor. Ioan Alexandru are conştiinţa acestei meniri, după cum are forţa izvorâtă din interior de a o împărtăşi semenilor, cu har şi dăruire. Şi nu aşteaptă pentru aceasta nici răsplată nici laudă. ,,Cât am iubit această istorie naţională, jertfele şi suferinţele acestui neam românesc, cât am suferit şi m–au durat scăderile lui, cât m–au bucurat înfăptuirile lui, cu măsura dragostei faţă de propriul meu popor voi fi măsurat, preţuit sau uitat de către cei ce vor veni". Noi credem că el va fi preţuit în neuitare.

89

Profesorul

Se zice: "Dacă poţi însemna ceva în viaţa unui singur om pe pământ, n–ai trăit degeaba". Şi Ioan Alexandru a însemnat în viaţa multora ceva esenţial. A ţinut aproape două decenii seminarii de poezie comparată şi cursuri de limba şi civilizaţie ebraică veche la Universitatea din Bucureşti având suport Cărţile Vechiului şi Noului Testament. De asemenea a predat un curs de spiritualitate bizantină la Institutul de arte plastice "Nicolae Grigorescu". Mai târziu a predat, între altele, cursuri mult apreciate, de limba ebraică veche la Facultatea de teologie din Bucureşti. Îşi începea anual cursurile cu aceste cuvinte: “Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Christos pe care L–ai trimis Tu”. (Evanghelia după Ioan 17:3)
90

Poetul Ioan Alexandru a propovăduit tot timpul perioadei comuniste cu Sfânta Scriptură în mână; nu se despărţea niciodată de ea. Propovăduia dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, precum şi dragostea de ţară şi de frumos. Punea preţ pe contactul studenţilor cu textele autorilor prin citirea cuvânt cu cuvânt, pe original şi traducea la nevoie , spre cunoaşterea intimă a felului cum se actualizează rostirea la cei mari ai lumii. Aşa a citit in cursul anilor Eminescu, Efrem Sirul, Roman Melodul, Dante, Sofocle, Platon, Sapho, Holderlin, până la P.Claudel şi Haidegger. Le–a arătat studenţilor filologi din Bucureşti cine este Eminescu pentru noi, românii, adesea întârziind două ore pe o strofă din „Glossa”. De aceea îl durea mult campania de demitizare a marelui poet de după `89. În cursurile sale punea accentul pe relaţia vie cu Mântuitorul Isus Hristos. Îi chema pe studenţii săi, nu la o doctrină, ci la Persoana căreia, cum îi plăcea să o spună mereu, I s–a dat toată puterea în Cer şi pe Pământ.

91

Foto Cristian Moisescu (iunie,1985)

Răspunzând invitaţiei prof. Cristian Moisescu,poetul Ioan Alexandru le vorbește elevilor de la Liceul Nr. 4 din Arad despre necesitatea de a se păstra curaţi la suflet .

92

Omul politic

Ioan Alexandru cu Bill Clinton
93

„Şi–n neamul meu un singur legământ Până astăzi este în putere Această patrie, acest pământ Să–l pregătim încet de Înviere

Să nu închidem zarea peste noi Să nu intrăm la nimeni în robie Oricât am fi de hăituiţi şi goi Să nu ne lepădăm de veşnicie”… (Legământ)

A intrat în politică curat şi a ieşit sfânt.
"Nebun" întru Christos şi întru Neamul lui răstignit la porţile Răsăritului. "Sărac cu duhul" în sensul pur al Evangheliei, el a fost, în acest târziu de lume, "glasul care strigă în pustie", logos-ul apocaliptic al "pământului transfigurat". În 22 decembrie 1989 a înfiinţat cu un grup de prieteni şi cunoscuţi Partidul Creştin Naţional Ţărănesc care ulterior va fuziona, în urma unei şedinţe la casa lui Corneliu Coposu, cu Partidul Naţional Ţărănesc devenind astfel Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat.

94

A fost vice-preşedinte al acestui partid, deputat de Hunedoara (în Parlamentul ales la 20 mai 1990) şi în continuare senator de Arad (în Parlamentul ales la 27 septembrie 1992) militând pentru promovarea valorilor creştine în Constituţia şi Legile Ţării. În 9 februarie 1990 a înscris PNŢCD în Internaţionala Creştin Democrată la Bruxelles.

*

Ioan Alexandru în ziua de 22 decembrie 1989la Televiziunea Română. În noaptea de 21 Decembrie 1989 la Bucureşti, poetul Ioan Alexandru a purtat Crucea şi Icoana Mântuitorului Isus Christos printre soldaţi, răniţi şi participanţi la Revoluţie, din Piaţa Romană până în Piaţa Unirii. Pentru fapta sa unică din întreg lagărul comunist, pentru curajul, rezistenţa şi mărturia creştină de care a dat dovadă în timpul regimului ateo–comunist şi ca semn de recunoştinţă, poetul Ioan Alexandru a primit din partea Congresului Statelor Unite ale Americii, drapelul american "Old
95

Glory", ce a stat pe Clădirea Congresului S.U.A. în data de 31 August 1993, în cinstea României. Ioan Alexandru este co–fondator împreună cu pastorul Petre Dugulescu al Grupului de Rugăciune din Parlamentul României (1993) şi fondatorul Mişcării Pro Vita. După 1989, a desfăşurat o efervescentă activitate politică anticomunistă, făcând să răsune în Parlamentul României dojana iubitoare a Verbului dumnezeiesc şi bătând acolo Crucea – care îl străjuieşte şi astăzi. Nu putem uita implicarea sa în reluarea legăturilor cu Basarabia şi a românilor de oriunde s-ar afla. România este singura ţară înconjurată de români aflaţi sub alte administraţii, din nefericire mereu neglijaţi de cei veniţi la putere. Ioan Alexandru afirma cu tărie că mântuirea neamului nostru constă în unirea lui spirituală.

La Chişinău în 1988

96

Ioan Alexandru, creştin Christocentric, a făcut două lucruri esentiale pentru poporul român pe care nu le vom uita: A arătat că nu putem face nimic fără Scriptură, că nu putem face o casă a Europei fără să ţinem seama de Cuvântul lui Dumnezeu: “O Europă care nu va fi creştină, va fi un nou Turn Babel; o nouă babilonie de criminali şi de oameni nefericiţi strânşi laolaltă” spunea Ioan Alexandru. „Casă nu–ţi poţi face fără patru pereţi. Iar aceşti patru pereţi sunt cele patru Evanghelii. Este Scriptura, Evanghelia lui Christos peste care vin scrisorile sfântului apostol Pavel şi celelalte, care sunt ca un acoperiş de şindrilă, cum sunt peste biserica aceasta.” (Ioan Alexandru, Cuvânt la mormântul Părintelui Nicodim Mândiţa) Al doilea lucru pe care l–a cerut a fost necesitatea renaşterii familiei creştine: “Sunteţi datori fiecare să vă duceţi copiii la Biserică, la şcoli şi universităţi creştine, pentru a–L cunoaşte pe Dumnezeu. Evreii de la vârsta de 3 ani îşi duc copiii la rugăciune şi–i învaţă Tora şi de aceea fac lucruri mai mari decât alte popoare.” Despre poporul român spunea cu acea ocazie: Toţi sunt ortodocşi declaraţi botezaţi, dar câţi Îl cunosc pe Isus Christos? Toţi sunt declaraţi ortodocşi, dar câţi vor să aibă de-a face cu Isus Christos? Noi suntem ortodocşi dar asta nu înseamnă că trebuie să ne rugăm. Când a început rugăciunea în Senatul României a fost un scandal absolut. Cum Senatul României, această sală care este a poporului (declarat 99,4 la sută credincios) să devină loc de rugăciune? Este anticonstituţional, au spus. Eu am răspuns: Noi suntem anticonstituţionali pentru că ne-a ales un popor declarat
97

creştin sută la sută. Şi nu vrem să facem ceea ce acest popor vrea: să fie creştin. In viaţa fiecărui om ce se străduie să-L urmeze pe Christos apar asemenea momente când trebuie să demaşti evlavia neamului tău care, în virtutea formalismului ritual, devine nepăsător faţă de Isus Hristos. Ceea ce-i enervează până la război civil pe mulţi ortodocşi secularizaţi, fie ei ruşi, sârbi, greci sau români, este faptul că America, deşi ne-ortodoxă prin ceea ce face este mai în spiritul lui Isus Christos decât noi acuma la ora de faţă şi ce avem de învăţat practic pentru a ne reface neamul. „Nu tot cel ce spune: „Doamne, Doamne!" va vedea Împărăţia!..."

A avertizat şi asupra valului de gunoi ateu care s–a revărsat peste România în anii de după Revoluţie. Ioan Alexandru va rămâne în memoria multor români şi prin momentul venirii minerilor în Parlament şi a modului în care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a rezolvat acel incident care putea avea consecinţe deosebit de grave pentru viaţa politică a ţării. Iată cum relata evenimentul jurnalistul Gabriel Klimowicz, martor ocular al acelui moment : „…Nu mai ştiu ce se discuta atunci în Parlamentul dominat copios de FSN. La un moment dat s-a auzit un zvon: vin minerii! Toţi jurnaliştii aflaţi acolo am început să dăm telefoane la colegii noştri care aveau ca sarcină să relateze isprăvile minerilor în Bucureşti şi aceştia ne–au confirmat: Vin spre Parlament în frunte cu Miron Cozma. Am început să–i întreb pe politicieni ce vor să facă în această situaţie. Toţi se simţeau în siguranţă în Parlament apăraţi de
98

funcţiile lor şi de jandarmi. Mă uit pe fereastră în curtea Parlamentului şi îi văd pe jandarmi cum se îmbarcă în maşini şi părăsesc Parlamentul. Era evident că primiseră ordin. Mai erau vreo doi în clădirea Parlamentului, plus un pompier care începuseră să care lăzi cu muniţie. Am întrebat ce se află în lăzi şi mi–au răspuns că grenade cu gaz lacrimogen. I–am întrebat cum îşi propun să apere Parlamentul şi mi–au răspuns că nu au cum pentru că trupele care trebuiau să asigure securitatea au plecat. Era evident că Parlamentul fusese lăsat la discreţia minerilor lui Cozma. Toţi jurnaliştii erau înspăimântaţi: ştiam ce făcuseră minerii pe 13–15 iunie 1990 şi acele imagini erau încă proaspete în memorie. Uşile parlamentului nu au rezistat prea mult la presiunea minerilor care au dat năvală în incinta sălii de şedinţe urlând şi agitând răngile şi topoarele deasupra capului. S–a creat o tensiune teribilă. Parlamentarii nu puteau părăsii clădirea pentru că minerii păzeau toate căile de acces. Nici noi nu puteam. Minerii veneau la tribună şi vorbeau despre necesitatea ca parlamentarii, îmbogăţiţii, trădătorii, cei care nu au mâncat salam cu soia şi cei care vor să vândă ţara, cei vinovaţi pentru traiul prost al românilor să dispară. Ne aşteptam în orice moment ca dezastru sa se producă : un miner să lase o ranga să cadă în capul unui parlamentar şi în acest fel să fie îngropată pentru o lungă perioadă de timp atât democraţia românească cât şi orice şansă de apropiere a României de lumea civilizată. Ion Raţiu, patronul meu în aceea perioada, Dan Marţian preşedintele Camerei Deputaţilor şi alţii vorbeau de la microfon încercând să–i calmeze pe mineri.

99

Ioan Alexandru, senator PNŢCD, o raritate printre aşa–zişii politicieni care umpleau Parlamentul, le vorbea şi el minerilor. Ioan Alexandru este cel mai important poet religios al românilor. Era un om de înaltă spiritualitate, om cu viaţă sfântă, complet devotat lui Isus Christos şi poporului român. Printre politicienii noştri, gata să înghită o broască râioasă în fiecare dimineaţă şi să adopte imediat convingerile celui care dă mai mult, Ioan Alexandru se legitima la propriu în faţa minerilor cu Imnele Transilvaniei, ale Moldovei şi ale Tării Româneşti, cărţile lui principale. El striga de la tribună: „ Sunt autorul Imnelor Transilvaniei şi ale Moldovei”. Mi se părea că se dă o luptă între spiritul creştin al lui Ioan Alexandru şi forţa brută a minerilor. El le striga acestora, cu o cruce de placaj într-o mână (crucea care-l însoţise în Piaţa Universităţii în timpul carnajului de pe 21 decembrie 1989) şi cu cealaltă ridicată profetic deasupra capului, să nu se facă vărsare de sânge în Parlament şi să părăsească Instituţia asupra căreia atacurile violente însemnau tot atâtea lovituri date democraţiei. La un moment dat se întâmplă un fapt incredibil: îl văd pe Ioan Alexandru ţinând un piron şi pe un miner bătând pironul cu o rangă în peretele din spatele prezidiului Camerei Deputaţilor. De piron Ioan Alexandru a agăţat crucea lui traforată în placaj şi pirogravată cu linii grafice inspirate din arta ţărănească. El miza pe puterea de exorcizare a semnului creştin într–un Parlament în care majoritatea erau atei, proveniţi din rândurile Partidului Comunist sau ale fostei Securităţi a lui Ceauşescu. Crucea a rămas acolo ani de zile cu toate încercările repetate ale liderilor FSN (Frontului Salvării Naţionale) de a o scoate de acolo. În amintirea acestei cruci a lui Ioan Alexandru a fost ulterior montată o alta de lemn, mai mare, mai frumoasă şi mai vizibilă în spatele prezidiului din sala de şedinţe a Camerei Deputaţilor, după

100

ce aceasta s-a mutat în Palatul Parlamentului (fosta Casa a Poporului construită de Ceauşescu) unde se află şi astăzi.”

La penitenciarul din Arad împreună cu Cristian Moisescu distribuind biblii deţinuţilor.

Spuneam atunci: Toţi ne credem creștini, dar oare câţi avem curajul să-L mărturisim pe Isus Christos semenilor noștri, să le transmitem nădejdea Învierii și a Vieţii veșnice ? Nu ne putem numi creștini cu adevărat dacă nu-L mărturisim pe Isus Christos!

101

O persoană care Îl mărturisește este ca un izvor din care ţâșnește un șuvoi de apă vie pentru cei însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu. Altfel suntem ca o băltoacă cu apă stătută. “Căci de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, se va ruşina şi Fiul omului de el, când va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Evanghelia după Luca – cap. 9, vers.26)

Ioan Alexandru şi Pro Vita

"Oare mama mea să-mi fie mormânt?” Ieremia 20;17 “Acest cuvânt al profetului biblic am cerut să fie înscris cu litere de foc în conştiinţa noastră pentru că moartea cea mai năpraznică şi de nerezolvat este chiar aceasta a pruncului în pântecele maicii sale devenit cel mai sumbru mormânt din univers.” (Ioan Alexandru) După 1989 Ioan Alexandru a fondat Asociaţia Pro Vita Brâncoveanu (1990) care va apăra Drepturile copilului nenăscut. A fost o angajare creştină şi civică faţă de care vocaţia poetică nu a fost deloc străină. Cred că fără explicitarea acestei angajări operei sale nu i se poate face o interpretare cuprinzătoare. Între 10 şi 13 mai 1990 Ioan Alexandru a participat, ca reprezentant al României, la Congresul Mondial pentru Salvarea Vieţii de la Oslo (Norvegia), ca la întoarcere să fondeze, împreună

102

cu Părintele Nicolae Tănase, Vasile Despa şi alţii, prima filială română a reţelei mondiale de organizaţii pro–vita. A fost ales ca patron Sf. Mucenic Constantin Brâncoveanu (la vremea aceea încă necanonizat), „cel cu 11 copii, martir şi părinte al neamului, sub domnia căruia a înflorit ţara de copii”, după cuvintele iniţiatorilor. Cu acel prilej s-a alcătuit şi un document programatic. Diagnoza făcută acolo tragediei familiei româneşti şi remediile propuse ca direcţii de acţiune ale mişcării sunt, din nefericire, de o persistentă actualitate. Nu au ajuns la publicul larg decât puţine despre cum anume a slujit Ioan Alexandru acestui ambiţios şi necesar program. Iată ce spunea cărturarul Ioan Alexandru imediat după decembrie 1989: “România este printre cele mai triste ţări din Europa în momentul de faţă în ce priveşte rata avorturilor. Dar acum ce s-a întâmplat? După această splendoare, (răsturnarea regimului comunist n.n.) noi continuăm să fim omorâtori de oameni! A curs sângele la Timişoara, la Bucureşti şi în alte oraşe, dar sângele curge, şi gros şi masiv, în fiecare oraş, dacă nu în fiecare comună, pentru că în fiecare spital din România se omoară cu sutele de mii copilaşii din pântecele maicilor lor. Fraţilor, aproape o jumătate de milion, dacă nu mai mult în câteva luni, au fost junghiaţi (iulie 1990). Unde sunt tinerii şi oamenii duhovniceşti ai Bisericii să oprească acest genocid al poporului român?

103

O casă a Europei fără Christos nu-i cu putinţă. O casă a noastră, a fiecăruia, fără Evanghelia lui Christos nu are trăinicie, iar o casă unde nu vin copiii, vin strigoii şi familia aceea se dezbină. Dumnezeu se bucură extraordinar pentru fiecare copil! Nici o jertfa în sensul acesta nu este de prisos. Dacă Domnul Hristos răsplăteşte pentru un pahar de apă, dar mite pentru un prunc salvat ! …De ce-i atâta pustietate în România? Pentru că Te-am izgonit. N-am făcut loc în căsuţa noastră, la măsuţa noastră, în viaţa noastră pruncului Christos, Dumnezeul nostru, care odată cu venirea Lui aduce toate binecuvântările în viaţa noastră şi îngăduie să vină şi ceilalţi pruncuţi. Să fie lăsat pruncul, plămada aceasta sfântă să ajungă cocon pe faţa pământului ca să–L cunoască pe Christos, să devină preoţi, savanţi, oameni de vază.” Din scaunul suferinţei şi exilului când, nu cu multă vreme înaintea adormirii, făcea următorul apel patetic şi testamentar: „Nu putem intra în anul 2000 omorând în continuare poporul român. Nu avorturile sunt soluţia, ci înfierile. Dacă tu, Românie scumpă, nu poţi să nu avortezi copiii, îi voi înfia eu, cât sunt de bolnav şi de neputincios!”

Ceea ce se ştie sau se recunoaşte şi mai puţin, deşi mărturiile stau la îndemâna oricui, este felul în care Ioan Alexandru a slujit şi ca poet cauza apărării vieţii pruncilor născuţi şi nenăscuţi (cum a slujit-o în calitatea sa de pater familias răzbate dintr-o mulţime dintre poemele sale). Despre cum Logosul înomenit înomeneşte lumea, scria poetul deja în Imnele Transilvaniei:

104

Copiii sunt un dar de la Cuvânt. Tot ce rodeşte este curăţie Şi vulturii sunt sfinţi când se–nmulţesc, Şi arborii–ncleştaţi în vijelie... (Rodnicie) „Ştim absolut sigur, scria Ioan Alexandru, că dacă se naşte un pruncuţ în casa noastră se naşte Însuşi Christos, pentru că nu degeaba a lăsat cerurile cerurilor să se înomenească chip de om luând; fiecare prunc care se naşte este chipul lui Christos în casa noastră. Copilul în sânul maicii sale este în starea cea mai neajutorată, dar şi cea mai de glorie a chipului lui Dumnezeu în lume, când copilul nu are nici o vinovăţie. Copilul este în starea dumnezeiască de umanitate pură, iar noi în starea cea mai pură a fiinţei omeneşti facem atentat împotriva lui Dumnezeu, omorândul pe Christos, pentru că în fiecare prunc ce se naşte îl vedem pe Christos.” (Dreptul la viaţă, p. 9) „Prin naşterea de prunci, femeia devine ctitor sfânt, simbol, iese din rândul naturii şi intră în rânduiala spiritului. (…) Prin naştere de prunci femeia moare, trece prin spaima şi durerea morţii, are o experienţă covârşitoare în plus din care ieşind, ea înviază şi pruncul se naşte …” (Iubirea de patrie) Ioan Alexandru era conştient că realităţile ţării se depărtează aproape inexorabil de spiritualitatea obârşiilor într–o prefacere împotriva legământului dumnezeiesc al vieţii şi transfigurării ei în duh. În locul toposului jertfei şi învierii, ţinutul neamului ajunge necropolă şi crematoriu, loc de holocaust neizbăvitor.
105

„Multe–s şi durerile noastre ascunse Ce nu se lasă nici de plâns pătrunse Ne dor rănile ţării nevindecate Ne dor caii omorâţi pe sate Satele ne dor Turlele fără de clopote Pruncii azvârliţi la gârlă din pântece Mai mulţi ca stelele de vară Ucişi de dogmele fără de ţară…” (Ţinut, Imnele Putnei, Ed. Cartea Româneascã, 1985, p. 316) Acestea se scriau la mijlocul anilor ’80. Ce oribilă buclă a istoriei, revenită din pricina ignorării învăţămintelor ei, este incriminată prin imaginea cailor omorâţi! În anii ’50 regimul a întreprins o barbară ucidere în masă a cailor sătenilor în încercarea de a–i sărăci, de a–i colectiviza şi de a–i proletariza prin şantiere şi oraşe (citiţi evocarea tulburătoare a acelui sfârşit de ţară şi copilărie din fascinantul volum de amintiri Bat clopotele în Ardeal, Ed. Făt Frumos, Bucureşti 1991). Şi tot atunci şi pentru aceeaşi cauză a dezrădăcinării din vatră, patrie şi biserică, regimul a liberalizat pentru prima dată, după model sovietic, avortul la cerere (Decretul nr. 436/1957). Era misiunea poetului să strige adevărul în gura mare, ca profeţii de odinioară: „Nu sărăcia, păcatul
106

Întunecă minţile şi pustieşte satul El aprinde dezmăţul în cântece El omoară pruncii–n pântece...” (Strigătură, Imnele Maramuresului, Ed. Cartea Româneascã, 1988, p. 194) Poetul chema la lepădarea de lepădare, prin Jertfa Mielului şi metanoia (naşterea din nou, schimbarea mentalităţii), singurele care pot extrage din veninul şarpelui leacul nestricăciunii şi nemuririi. N–a fost aşa. Glasul său şi al unor preoţi striga în pustie, iar pustia aceasta nu mai era ascunsă după Cortina de Fier. El era conştient şi de dimensiunea planetară a răului; nu a fost un anti– occidentalist, însă a avut ochi să vadă metastaza materialismului ateist şi hedonist: „Din Japonia până în America latină, din Oslo la Bucureşti, peste toată faţa pământului se junghie zilnic ceea ce are planeta asta mai sfânt şi stăm cu mâinile încrucişate.” (Dreptul la viaţă, p. 3) Când a vrut să pună degetul în carnea vie a rănii şi să formuleze miza tragediei, Ioan Alexandru s–a referit tocmai la ateism, la o „lucrare tenace antihristică şi diabolică de educaţie păgânească”, de succes, de vreme ce a reuşit „să ne îmbolnăvească mai pe toţi de această boală sinistră, de nedumnezeire, pentru că avem sentimentul că suntem nişte animale livrate morţii şi odată cu moartea s–a terminat totul.” (Dreptul la viaţă, p. 9) Această păgânizare continuă şi astăzi, deşi în învăţământul nostru se predă de un timp religia. Dar ce poate face o oră pe săptămână în faţa tuturor celorlalte discipline, cu biologia în frunte, care îi conving pe elevi despre existenţa unui univers care n–are nevoie de Dumnezeu pentru a fi explicat şi valorificat. Dacă
107

mai adăugăm ce văd copiii noştri la televizor şi programele de educaţie sexuală şi mai fără Dumnezeu ce năpădesc discret dar sigur curricula şcolară, ne putem da seama de măsura în care un neam întreg îşi livrează morţii propriul destin! Dacă izbăvirea nu ne poate veni decât de la Mântuitorul Christos, lucrarea eficientă a ei presupune o altă educaţie, cu adevărat creştină. Educaţia presupune însă educatori, exemple vii de virtute, şi nu există educatori mai apţi pentru misiunea lor decât părinţii, trupeşti şi duhovniceşti, dacă ei îşi iau misiunea în serios. În acelaşi timp, poetul angajat, prin Revoluţie, ca om politic ştia că educaţia presupune şi spirit şi pâine, şi maică şi vatră, că e nevoie de reformă economică, socială, politică, de integrare internaţională, adică de o altă organizare a vieţii, în toate dimensiunile ei. Dar ceea ce face ca toate acestea să-şi afle consistenţa, coerenţa şi finalitatea este solidaritatea frăţească întru credinţă şi neam: „Suntem o seminţie care nu se poate mântui în risipire. Suntem chemaţi să–i strângem pe toţi românii în jurul Altarului lui Isus Christos, în jurul Evangheliei lui Isus Christos care este şi Dumnezeul poporului român!” (Dialoguri…, p. 48-49) Fără ea, nu putem petrece cum se cuvine vremurile–vămi ce ni s–au dat pentru judecarea răului strâns de generaţii, pentru curăţirea necesară unui nou început al neamului. Trecând prin marea risipire în căutarea avutului şi bunăstării, nu avem voie să uităm de readunarea interioară şi înspre vatra părintească, a neamului şi a bisericii. În ultimul volum original de versuri, într–una din acele incantaţii cu nimic deosebite peste ani de nenumărate altele, decât
108

prin însăşi căldura – mereu proaspătă, mereu alta – a inimii care celebrează taina Logosului, Ioan Alexandru rostea succint ectenia dăinuirii: „Multul omului nu–i în afară Cerul lăuntric să–l dobândim ca ţară”... (Familie, Imnele Maramureşului, p. 308). Am considerat acest aspect al activităţii lui Ioan Alexandru extrem de actual; în România zilelor noastre numărul copiilor nenăscuţi omorâţi în pântecele mamelor lor după 1989 a depăşit cu mult numărul de zece milioane, aproape jumătate din populaţia ţării noastre. Oare cum ne priveşte Dumnezeu? Ne mirăm că şi–a întors faţa de la noi? Ne mai mirăm că suntem săraci într–o ţară aşa de bogată?

Texte selectate şi prelucrate de Cristian Moisescu. Înviere 2010 Articolul a fost revizuit în noiembrie 2011 pentru ANIVERSAREA A 70 DE ANI DE LA NAŞTEREA POETULUI IOAN ALEXANDRU. CRĂCIUN BINECUVÂNTAT TUTUROR ! Cristian Moisescu 17 decembrie, 2011

109